Spre sfârşitul anului trecut mă luase aşa o disperare, cumva de înţeles, la ce vremuri trăim. Rezultatul alegerilor care au fost şi pe urmă nu au mai fost, faptul că preţurile au explodat iar, Facebook-ul care şi-a schimbat algoritmul şi nu mi se mai vedeau ştirile, starea mea de sănătate cu ameţeli vechi de un an şi jumătate şi multe altele, d-alea vieţii cu de toate m-au făcut să mă gândesc că ar trebui să reconsider totul, că poate e nevoie de o schimbare.
Nu mi-am schimbat culoarea părului sau coafura şi nici nu am făcut ordine în lista de prieteni reali (cum am procedat cu cei de pe Facebook după primul tur al alegerilor prezidenţiale))) Efectiv eram blocată. Parcă nici de scris nu îmi mai venea să scriu, ştiind că nu ajunge informaţia la fel ca înainte la cititori, parcă nici de făcut ornamente pentru sărbători nu m-aş fi încumetat, nici să citesc, nici să văd un film, nici să ies la plimbare, nici să …
Ştiam, de fapt simţeam că trebuie să fac o schimbare, totul în mine striga că aşa nu mai pot continua. Nu aş ştii de ce, poate vârsta, poate contextul general. Luni de zile m-am tot întrebat de unde să încep şi ce ar trebui să schimb. Să schimb meseria, să mă schimb pe mine, să schimb ceea ce fac, să adaug pasiuni noi sau poate să mă duc la doctor să mă mai verific de una de alta. Până într-o zi când ascultând un podcast m-a lovit: „Simţi că trebuie să faci o schimbare, dar nu ştii de unde să începi? (Da, da, exact aşa!! De unde ştii?) Fă ceva, orice! Schimbă ceva şi poate te vei lumina chiar dacă nu e schimbarea de care credeai că ai nevoie!”
Am şi râs la început, că parcă vorbea despre mine. Vertijul fără cauză medicală şi atacurile mele de panică cărora credeam că le-am identificat sensul în mintea şi sufletul meu, rămâneau totuşi acolo, ca nişte ancore într-un trecut mereu prezent, revenind iar şi iar, ori de câte ori experimentam o zi obositoare sau gândul ăla persistent că nu ştiu de unde să încep ce trebuie să fac cu siguranţă. În zilele bune mă gândeam că se va întâmpla ceva şi Universul va face el pentru mine ce e de făcut, că inerţia se va termina la un moment dat şi că voi identifica exact clipa în care trebuie să fac schimbarea aceea.
Şi cumva aşa s-a întâmplat. Mi-am dorit să fac o emisiune cu A. V., specialist în nutriţie prin remodelare corporală, o tipă pe care o ştiu de mulţi ani din vedere, dar nu am aprofundat până acum relaţia. Aşa de frumos mi-a povestit despre pasiunea ei de a ajuta oamenii să fie sănătoşi şi să slăbească eficient fără să se înfometeze, încât după ce s-a terminat interviul am decis pe loc că trebuie să urmez şi eu dieta aia. De ani de zile, de când am tot felul de probleme digestive, am persistat ca un nebun în aceleaşi greşeli alimentare, dar sperând că într-o zi o să mă simt bine miraculos. Trebuia să schimb ceva pentru că e clar că nu funcţionam cum trebuia. Aşa că din ziua aia m-am apucat de treabă, iar A. m-a susţinut în permanenţă, monitorizând ce mănânc şi făcând eforturi uriaşe de a adapta nutriţia corectă la problemele mele de sănătate. După 2 săptămâni slăbisem doar 500 de grame, dar parcă nu mai ameţeam. Digestia şi tranzitul intestinal se îmbunătăţiseră considerabil şi eu mă simţeam din ce în ce mai vioaie. Cu fiecare zi care trecea înţelegeam că am un scop: acela de a fi bine pentru a trăi schimbarea pe care mi-o doream. De fapt, făcusem deja o schimbare, fără să mă gândesc prea mult, iar efectele se vedeau şi mă bucuram de starea de bine.
Nici acum nu ştiu ce schimbări o să-mi rezerve viitorul, dar starea aia de disperare s-a mai risipit puţin. M-am remodelat corporal, dar şi un pic sufleteşte şi mai ales am înţeles că schimbarea trebuie să plece din mine. Cu paşi mici la început, pe urmă cu sărituri mai mari, dar întotdeauna cu asumare şi recunoştinţă pentru ce am deja.
Lucrurile se schimbă oricum în permanenţă şi noi suntem obligaţi să ne mulăm lor. Nu putem decât să ne lăsăm duşi de val şi să ne folosim de tot ce ştim şi simţim pentru a supravieţui valului. Şi când în sfârşit vrem să ne opunem, să lăsăm siguranţa pe care o ştim pentru ceva necunoscut (dar care s-ar putea să ne facă bine) şi să ne amintim că suntem proprii arhitecţi ai schimbării pe care ne-o dorim în noi.
Editorial apărut în numărul 14 al revistei Lace by Loredana Marin
