Ai mei sunt născuţi la început de noiembrie şi ca niciodată, nu am mai sărbătorit cu muzică şi dans, ci în tihna casei noastre sau cu o masă restrânsă de prieteni. Chiar şi aşa, ne-am bucurat şi am închinat un pahar de vin, am mâncat ceva bun, nu ne-am supărat cu nimicuri şi ne-am transmis parcă mai mult decât în fiecare zi iubirea. Atât ei, cât şi eu, ne-am bucurat de fiecare mesaj şi gând frumos, de fiecare telefon cu vorbe frumoase, de cadouri căutate cu drag şi venite din inimă.
Acasă la părinţii mei nu sărbătoream. Prinşi cu grijile de fiecare zi, cu nefericirile şi gândurile personale, abia îşi aduceau aminte când sunt zilele lor de naştere. Tatălui meu, mai vesel din fire, i-ar fi plăcut să fie sărbătorit cum se cuvine, dar fie nu erau bani sau nu exista dispoziţia necesară, aniversările treceau în general cu câte un „la mulţi ani” sec, aşa că toată copilăria şi adolescenţa mea am crezut că zilele de naştere nu sunt atât de importante, deşi mie îmi plăcea să le pregătesc mici cadouri. La 18 ani, când toţi colegii sărbătoreau, mama mi-a zis că nu e aşa mare scofală. Că acum fac 18 ani, iar la anul 19 şi tot aşa. Din toată casa, mama fugea cel mai tare de aniversarea zilei ei. Poate şi pentru că în actele ei, naşterea nu era semnalată la data corectă. S-a născut într-o iarnă grea şi abia după două săptămâni s-a putut duce tataie să o înregistreze. O mătuşă i-a zis că ştie sigur că s-a născut în ajun de Bobotează, adică pe 5 ianuarie, dar în copilărie i-am urat mereu „la mulţi ani” pe 20 ianuarie, aşa cum este în buletin.
După ce m-am căsătorit, indiferent cât de puţini bani aveam, am sărbătorit alături de prieteni fiecare zi de naştere, ba chiar şi pe cea de sfânt. Parcă pentru a recupera toate aniversările ratate, ne adunam în jurul unui tort ieftin şi a unor platouri cu aperitive şi ne bucuram că a mai trecut un an şi suntem bine, sănătoşi, că avem cu cine împărţi acea mâncare şi că apartamentul mic îi putea cuprinde pe toţi. Pe atunci nimeni nu se sinchisea că stă pe jos şi joacă table sau înghesuit pe canapea sau că trebuie să ia farfuria în mână ca să ciugulească câte ceva. Nu aveam bani de restaurante, dar nici nu ne păsa prea mult. Fiica noastră a fost sărbătorită în fiecare an şi s-a bucurat că este ziua ei. An de an, i-am povestit despre ziua în care a venit pe lume, eu insistând că a fost o zi frumoasă, caldă, o zi de toamnă cu soare strălucitor, iar taică-su pe emoţia pe care a avut-o când a văzut-o prima dată: „A ieşit din sală o asistentă uriaşă, măi tati, şi tu erai aşa de mică, parcă jumătate din antebraţul ei şi am fost aşa de fericit, cum nu am mai fost niciodată!” Şi ea ascultă an de an aceleaşi poveşti ca şi când aude pentru prima dată despre venirea ei pe lume şi râde şi se bucură alături de noi că a mai trecut un an şi suntem tot aici, toţi, sănătoşi şi cum ne mai dă Dumnezeu. De când sărbătoresc în familia mea fiecare zi de naştere cu bucurie, am impus şi în casa părinţilor mei aceleaşi reguli şi sunt fericiţi să ne aştepte la masă şi să ne vadă, să râdem şi să povestim, să ne amintim de lucruri frumoase şi bune care ne-au crescut pe fiecare.
Ziua de naştere nu trebuie să treacă nemarcată, ci trebuie sărbătorită şi cinstită. Pentru că nu e numai despre noi, ci despre părinţii noştri care ne-au adus pe lume, despre strămoşii care ne veghează de sus şi despre Dumnezeu care ne-a trimis aici cu o misiune. Naşterea noastră este un dar pentru părinţii noştri, pentru toţi oamenii care se bucură că facem parte din viaţa lor sau că ne-au întâlnit, dar mai ales pentru noi care am venit din lumină într-un ceas bun, ocrotiţi de îngeri şi de Dumnezeu.
Fiecare an care trece nu este despre bătrâneţe, ci despre dezvoltarea noastră: despre mai multă iubire, mai multă înţelepciune, mai multă bunătate, mai multă recunoştinţă şi mai mult din tot ce e bun, dacă urmăm calea care ne-a fost trasată de la început. Naşterea noastră nu este o întâmplare, ci o mare binecuvântare!
Să ne bucurăm că suntem şi să fim recunoscători sărbătorind! La mulţi ani valoroşi tuturor!
