Selectează o Pagină

(Articol apărut în numărul 12 al Revistei Lace by Loredana Marin)

Când Loredana m-a anunţat că acest număr al Lace Magazine este dedicat filantropiei, m-am bucurat foarte mult. Şi asta pentru că în cultura poporului român, filantropia nu este o temă dezbătută pe cât ar fi nevoie şi cu atât mai puţin un obicei al fiecărui individ. În mare parte pentru că învăţătura creştină ne spune că binele se face în linişte, deci nu trebuie trâmbiţat pentru că atunci îi scade valoarea morală. E ceea ce susţinea filosoful Immanuel Kant în „Critica raţiunii pure” că acţiunea morală se face din datorie, nu din înclinaţie care ar însemna un act egoist. Să oferim ceva fără a aştepta o răsplată, fie chiar şi un mulţumesc din partea celui care primeşte sau o bucurie personală. Luat ad-litteram, imperativul categoric al lui Kant ar funcţiona cu siguranţă la roboţi, entităţi fără emoţii, fără sentimente. În realitate, este imposibil să nu te bucuri de bucuria pe care o creezi în jur, rezonând în mod sănătos la o energie bună, este imposibil să nu simţi cu încântare că prin tine lucrează Dumnezeu atunci când eşti deschis spre oameni. Asta nu înseamnă că teoria lui Kant e lipsită de sens, pentru că într-o societate evoluată filantropia ar trebui să fie un imperativ categoric şi să-i ajuţi pe cei din jurul tău pentru binele general ar trebui să devină o obişnuinţă.

Eu sunt un donator recurent. De bani, de timp, de propagare a mesajelor. Şi nu o spun cu mândrie, ci cu sentimentul că sunt pe drumul cel bun. O spun din dorinţa de a-i asigura pe cei care nu au aflat încă această cale că nu am sărăcit niciodată când am dat, chiar dacă aceia erau banii pe care mă puteam baza la nevoie sau cu care mi-aş fi putut face o plăcere. Mereu a acţionat legea compensaţiei şi de unde am dat, am primit şi mai mult sau cel puţin la fel de mult. Cu mai mult de 10 ani în urmă când lucram la un post de televiziune locală am avut prilejul de a ajuta o femeie cu un copil mic să îşi ridice o căsuţă cu două camere. Casa lor luase foc şi acum locuiau într-o cocioabă cu pereţii crăpaţi pe care proprietarul o cumpărase pentru teren, cu gând să o demoleze. Femeia era disperată şi începuse să mă agaseze cu telefoanele. Nu avusese asigurare, nu avea niciun un drept să ceară cuiva o casă nouă, mai ales că cea veche arsese din neglijenţa concubinului ei, dar să îţi ia casa foc se poate întâmpla oricui. E chestie de ghinion, de soartă, de ceasul rău, pisica neagră…Nu m-am gândit atunci că a venit spre mine cu un alt sens, cel al creşterii mele, ci am luat-o ca atare. Un om disperat care are nevoie de ajutor! În momentul în care mi-am spus că trebuie să o ajut, au început să se deschidă uşile şi sufletele oamenilor. Am găsit înţelegere din partea patronului acelei televiziuni şi am început o campanie umanitară. Am promis promovare pe tv şi am fost surprinsă să constat că cei care au dorit să ajute nu au ţinut să fie menţionaţi neapărat. Au făcut-o la fel ca mine, pentru că cineva trebuia să ajute. Eu i-am menţionat totuşi, în speranţa că astfel voi atrage şi alţi oameni inimoşi în acest proiect. Şi aşa s-a întâmplat, pentru că atunci când au descoperit cazul şi alţi antreprenori s-au grăbit să ajute. Cu materiale de construcţie, în general. Câţiva bărbaţi au venit mai multe weekenduri la rând să ridice casa, lucrând fără să ceară niciun ban. Mi-am dat seama că am creat în jurul meu şi al acestui obiectiv „trebuie să ridicăm o casă” o energie care s-a multiplicat, care a crescut în intensitate cât a fost nevoie pentru a ne atinge scopul. Şi asta nu a fost tot! Total neaşteptat, pentru că nu aveam în plan şi mi se părea chiar irealizabil atunci când gândul mă ducea acolo, la un an după această poveste ne-am cumpărat propriul apartament, cu ajutor din toate părţile, fără să fie nevoie să ne împrumutăm la bancă. Nu am aşteptat răsplată, dar prin legea compensaţiei am primit-o oricum.

De atunci îmi este şi mai clar în minte că ajutorul pe care îl datorez celorlalţi trebuie să fie constant şi pot face asta şi dacă am şi dacă nu am bani. De câţiva ani mă bucur să fac parte din proiectul Asociaţiei „Dăruieşte viaţă” şi să fiu o rotiţă minusculă dintr-un mecanism social care a reuşit să construiască un spital. Sunt 2 euro pentru spital şi 2 euro pentru Magic Home, spaţiu decent pentru însoţitorii copiilor bolnavi. Mai sunt încă 2 euro pentru investiţii în spitale publice din bani privaţi. Efortul acesta este insignifiant şi dacă nu aş fi anunţată, nici nu aş şti că mi se ia suma asta din abonamentul la telefon. 6 euro pe lună este un gest infim, dar cu aceşti bani multiplicaţi se poate construi un spital şi multe alte lucruri importante, atunci când mai mulţi oameni înţeleg că TREBUIE. La finalul lunii mai este organizată încă o ediţie a Cercului Faptelor Bune, eveniment marca Fundaţia Comunitară Prahova şi am deja bani pregătiţi pentru proiecte. La fel ca la ediţia de anul trecut banii provin din vânzarea unor bijuterii pe care le fac eu şi pe care reuşesc şi mai bine să le vând atunci când oamenii află scopul meu.Pentru că oamenii vor să ajute; trebuie doar să afle despre cauzele care contează pentru ei şi pentru societate. Iar pentru asta trebuie să fie informaţi. Nu mi s-a întâmplat niciodată să strig „Ajutaţi-mă să ajut!” şi cei din jurul meu să îşi întoarcă spatele. Ca să ajut m-am folosit de exemplul personal (merge întotdeauna), de cointeresare, de promovarea celor care ajută pentru că aşa înţeleg ei să combine utilul cu …utilul, de informare corectă. Mi-am spus că TREBUIE şi cumva reuşesc să fac rost de ce e nevoie. Pentru că atunci când TREBUIE o ştie şi Universul şi „lucrează” cu mai mult entuziasm. La finalul zilei nu mă privesc fericită în oglindă că am reuşit să fiu de ajutor, ci mă bucur că se poate. Că mai mulţi oameni adunaţi în jurul unei idei pot face schimbări importante. Nu e greşit nici dacă vă bucuraţi şi vă mândriţi cu asta. Bucuraţi-vă, dar ajutaţi! Strângeţi în jurul vostu cât mai mulţi oameni care înţeleg că TREBUIE!

Mereu ai ceva de dat şi când crezi că eşti cel mai sărac om pentru că dând, vei primi şi tu. Şi când toate ţi se vor aranja în inimă şi în minte, vei înţelege că TREBUIE să dai ca să ai. Că am fost lăsaţi mulţi pentru a ne ajuta între noi, că suntem interconectaţi chiar dacă nu ne cunoaştem şi că nu putem fi fericiţi într-o societate nefericită. Şi TREBUIE să fim fericiţi, nu-i aşa?