În primele zile ale acestui an am mers câteva zile în Bulgaria, la Veliko Târnovo. Noi văzusem acest pitoresc orăşel la sfârşitul anului trecut, dar fiica noastră nu şi cum este foarte aproape de casă ni s-a părut alegerea potrivită. Aşa cum ne aşteptam, dincolo de poveştile noastre, Sabina s-a apucat de cercetare şi a găsit câteva locuri frumoase, instagramabile cum le zice ea. Unul dintre aceste locuri a fost Leagănul iubirii, un leagăn cocoţat în vârf de munte sau ca să păstrăm realitatea, în pădurea de pe nişte stânci la ieşirea din Veliko Târnovo spre Arbanasi. Aşa că am luat-o la pas spre locul indicat de cei care mai fuseseră pe acolo. Evident, însă, că nimeni nu s-a gândit să scrie despre traseu cu lux de amănunte aşa că am bâjbâit. Soţul meu a văzut leagănul de departe, cu un zoom de telefon, deci cam ştiam pe unde este, căutam însă, calea de acces. La un moment dat am văzut un indicator si ceva îmi spunea că pe acolo trebuie să o luăm. Chiar dacă era în bulgară, ştiam că ăla era drumul nostru, dar în faţă se vedea o cărare îngustă, abruptă, alunecoasă, cu stânci din loc în loc şi pe nesimţite, în suflet mi-a intrat îndoiala. În plus, ceilalţi din grup trăgeau în direcţia opusă. Soţul meu plecase deja pe şosea gândindu-se că ocolind versantul acela vom găsi o cale mai uşoară. Am mers 10-15 minute, dar cărarea pe care o aştepta el nu se vedea. Pentru că nu era, decât la vreun kilometru cum aveam să aflăm mai târziu. Atunci mi-au dat toţi dreptate, ne-am întors şi am urmat indicatorul în bulgară. Mai mult, cu ajutorul unui program pe telefon care face traducere la poze am avut şi confirmarea. Acela era drumul. Sabina a ezitat. A început să ne întrebe: “Sigur vreţi să urcaţi? Nu vreau să văd neapărat locul acela dacă e prea greu pentru voi!” Am simţit că atunci, acolo e loc de o lecţie, că TREBUIE să urcăm, că ÎI trebuie să urcăm. Am pornit cu voioşie pentru că eram convinsă că la capăt ne va aştepta cea mai frumoasă privelişte.
Nu am văzut în poze leagănul ăsta al iubirii, dar cumva intuiam ce vom găsi. Voioşia mi-a trecut după primii 20 de metri. Cărarea relativ uşoară printre copaci s-a transformat într-un drum abrupt, pe care se aluneca uşor. În unele zone am înaintat ajutându-mă de mâini. Simţeam cum mi se usucă gâtul de sete, dar nu aveam apă la noi. În anumite zone m-am agăţat de copaci, în altele am apucat mâinile care mi se întindeau. M-am rugat să nu păţim ceva rău doar pentru că am vrut să vedem…măreţia lui Dumnezeu de aproape. Să ne întoarcem nu mai era o opţiune. Din loc în loc mă opream să-mi trag sufletul şi să admir priveliştea. Urcasem ceva şi deja peisajul devenea din ce în ce mai frumos. La firul ierbii, din loc în loc, creşteau delicate brânduşe mov-pal care parcă indicau drumul. Din senin, în faţă au apărut nişte stânci. Blocuri de piatră cu câte o crăpătură scobită. Loc de pus piciorul. Am primit cu bucurie mâinile care mi se întindeau de sus. “Mai e puţin!” mi se striga. După câţiva metri eram pe platou şi după alţi câţiva la leagănul iubirii, în fapt un leagăn obişnuit, ancorat atât cu lanţuri, cât şi cu sfori. Sabina s-a dat cu bucurie, eu cu teamă la început, pe urmă cu sentimentul unei păsări în zbor. Nu leagănul era de fapt frumuseţea locului, ci priveliştea care se întindea de jur împrejur. Parcă cerul luase în braţe pământul cu râu, cetate, acoperişuri, copaci. O imagine pe care ochiul o captează mai bine şi mai frumos decât camera foto. Şi privind la acea frumuseţe nu am mai simţit setea sau durerea de picioare şi spate, doar o mare satisfacţie. M-am simţit puternică, asumată, liberă. Pe lângă toate acestea, fiica mea mi-a oferit cel mai frumos zâmbet. “Mulţumesc, mami, este atât de frumos aici!” Nu am mai coborât pe drumul abrupt, ci prin pădure pe un drum superb, lin, spre Arbanasi, aşa cum ne-au indicat două fete şi ele tot din România pe care le-am găsit la leagăn.
Mergând prin pădure am cugetat la întreaga experienţă. Viaţa este compusă din alegeri şi chiar şi atunci când ne simţim constrânşi de o situaţie sau de persoanele din jurul nostru, tot alegeri facem. Alegem să ne lăsăm constrânşi, manipulaţi, convinşi. De cele mai multe ori alegem aşa de teama unor consecinţe pe care le credem de nesuportat şi nu vrem să riscăm să suferim. Pentru că de cele mai multe ori drumul care duce la bine este cel mai greu. E plin de încercări, de pericole, de “omul spân”, dar şi de “regina albină” sau “maica Vineri”. E drumul iniţiatic, uneori traumatizant, dar mereu crescător. E ceea ce poate deveni povestea fiecăruia dintre noi.
Alege-ţi drumul! Fixează ținta și chiar dacă pare greu, nu renunța. De sus lucrurile se văd mai bine, se văd clar. Folosește-ți intuiția și mergi pe drumul tău chiar dacă ceilalți îți spun că nu pe acolo trebuie să o iei. Dacă alţii au reuşit, tu ce ai avea în minus faţă de ei? Nu fii surd şi orb în ascensiune. Cu fiecare segment urcat, uită-te în jur, dar mai ales în jos. Îți vei da seama cu satisfacție cât de mult ai evoluat. Cu fiecare pas urcat vei fi un Tu îmbunătățit. Lasă-te inspirat de ce întâlnești în drum. Urcuşul nu trebuie să fie doar o luptă, ci şi un prilej de a descoperi ce e în jurul tău. Ia mâinile care ți se întind. Succesul nu e mai puțin al tău dacă te-ai lăsat ajutat. Acolo este Dumnezeu care îți arată că nu ești singur.
De cele mai multe ori drumul cel mai greu are la capătul lui un curcubeu. Bucură- te de el! Îl meriţi!
