Mai toată viaţa mea am privit cu detaşare faptul că sunt femeie. Eram şi atât, ca un dat, ca un cadou care nu îţi place prea tare, dar este util şi-l vei păstra şi pentru că oricum nu ai primit altceva. Uram cu toată puterea acestui cuvânt întâlnirile cu femeile şi 8 martie, pentru că nu e nevoie de o zi anume să te simţi mamă, femeie, iubită şi în niciun caz asta nu se marchează într-un restaurant cu mai multe pahare de alcool în faţă. Urând asta, uram şi sintagma „noi, fetele!” ca şi când eu aş fi fost bărbat şi cineva mi-ar fi zis peiorativ fată. Nu uram faptul că m-am născut femeie şi în niciun caz nu aş fi vrut să fiu bărbat, cel puţin nu în viaţa asta, dar nu înţelegeam adevărata putere cu care am fost înzestrată, lumina şi bucuria care stăteau în mine tocmai pentru că sunt femeie. Cum îmi plac filmele, am avut prilejul să analizez pe toate părţile condiţia femeii de-a lungul timpului şi mi-am dat seama că port în mine atâtea traume ale tuturor femeilor din urmă, încât doar o minune ar fi putut să mă liniştească. Secole de abuzuri de tot felul în care ţi-ai fi dorit mai degrabă să te naşti animal decât femeie nu se pot şterge şi rămân de la o generaţie la alta ca o marcă înroşită în foc sfârâind pe suflet.
Pe urmă mi-am dat seama că sunt putere, nu păcat şi că Eva a ales cunoaşterea pentru că Dumnezeu o lăsase deşteaptă şi dornică să ştie mai mult şi că alungarea din grădina Edenului este, cu siguranţă, o poveste scrisă de bărbaţi cu mame care nu i-au luat în braţe pentru că nu au fost lăsate să-i ia în braţe, într-o lume în care doar cei puternici rezistă şi iubirea e o slăbiciune care trebuie eliminată. Mi-am dat seama de lumina care este în mine, nu când am devenit mamă, pentru că neiubindu-mă pe mine ca femeie să îmi aduc copilul pe lume a fost o experienţă traumatizantă, ci mai târziu, când a trebuit să fiu un exemplu pentru fiica mea. Acum las energia feminină să curgă în voie prin tot ce fac şi nu o mai ascund pentru că nu simt că aş mai avea ceva de demonstrat. Ştiu cât de puternică sunt, dar aşa de tare îmi place să fiu iubită, protejată şi răsfăţată încât platoşa înaintaşelor mele s-a dus demult din mine. Unde este iubire şi acceptare nu e loc de înverşunare şi demonstraţii de forţă.
Atât ne-am îndepărtat de la ce înseamnă să fii femeie încât se ţin cursuri de feminitate în care suntem învăţate să ne bucurăm că ne-am născut femei, să ne bucurăm că putem aduce pe lume copii, că suntem frumoase şi fragile în sensul de delicateţe, nu de slăbiciune, că am venit cu un întreg arsenal de seducţie pentru că Dumnezeu ne-a creat aşa ca să fericim sufletul şi ochii celui care ne întâlneşte şi tot el ne-a dat şi ochii pentru a vedea mărul. (mai mult, a împins-o pe Eva de la spate spunându-i să nu mănânce din pom))) Bineînţeles că suntem puternice, doar stăm în spatele bărbaţilor noştri şi îi sprijinim şi chiar şi cel mai misogin ştie că putem răzbi singure, că suntem la fel sau poate chiar mai puternice decât ei şi că putem muta munţii din loc la nevoie. Atât că noi îi vom muta din iubire, în vreme ce ei o vor face din cine ştie ce motiv prostesc, cum au făcut toţi bărbaţii de dinaintea lor.
Azi şi în fiecare zi vă spun: Femei-lumină, daţi-vă voie să străluciţi aşa cum v-a fost menit să o faceţi! Fiţi ceea ce v-a lăsat Dumnezeu pe pământ-IUBIRE!Şi nu uitaţi ca în primul rând să vă iubiţi pe voi, pentru că iubirea aceea vă va creşte aşa de tare în suflet încât veţi deveni stea călăuzitoare pentru ochii care văd şi pentru sufletele care simt. Fiţi IUBIRE! Fiţi FEMEI!
