Imi plac mult casele. Vechi sau noi, luxoase sau modeste, colorate sau albe, de piatră sau de lemn. Îmi plac atât pentru arhitectura lor, cât mai ales pentru povestea celor care locuiesc acolo. Pentru că ce ar fi o casă fara oamenii din ea? Pereți goi, lipsiți de viață.
In centrul vechi al orașului Nikiti (Halkidiki) am descoperit niste bijuterii arhitecturale cu tot cu oamenii lor. Bunicuțe gârbovite sau tari de urechi care vorbeau între ele peste drum, bătrânei așezați la umbră, la o măsuță cu un singur scaun, dar și copii ieșind fericiți în întâmpinarea părinților care veneau de la lucru. Destine adunate în case mari sau mici, unele parcă prea mici, ca și când lucrurile din ele dispăruseră odată cu amintirile locatarilor, cu perdele vechi brodate în geam sau draperii moderne, cu biserici în miniatură la poartă și cu ghivece de flori puse peste tot pe unde mai rămăsese un loc liber.
Am văzut și ceea ce fusese o casă și m-am gândit că acolo cândva trăiseră, iubiseră și se bucuraseră niste oameni după care soarta ii dusese departe fără să se mai gândească la fereastra de la care vedeau dealul in fiecare zi și care, ca un portal, s-a încăpățânat să rămână întreagă, într-un colț de zid a ceea ce fusese cândva cuibul lor.
În vârful dealului, biserica. Sobră, de piatră, rezistenta, ca oamenii să înțeleagă mai bine că Dumnezeu e deasupra tuturor, sus, dar nu prea sus, veșnic, mereu în inimile celor care îl primesc. Viața pare că se scurge lin pe străduțele pietruite și oameni, (pisici) și case își numără trecerea minut cu minut cu bucurii și necazuri, fiecăruia cum ii e dat.
