Scria zilele trecute o prietena pe Facebook că a constatat că ii este foarte greu să nu facă în permanență ceva, dincolo de muncă, fie că urmărește știrile, rețelele sociale, citește o carte etc. Totodată, recunoștea și că toate acestea îi dădeau un sentiment că nu e bine ce face, un fel de agitație.
M-am recunoscut perfect în descrierea ei. Și poate chiar mai mult, pentru că mie a ajuns să îmi fie greu și să citesc fara să mă gândesc la altele, indiferent cât de interesant e subiectul cărții. Zilele trecute am închis totul- televizor, telefon și m-am focusat pe o carte din care îmi și scoteam notițe. După 15 minute m-am uitat la ceas și mi s-a părut incredibil că trecuse atât de puțin, ca și când activitatea pe care o făceam era o corvoadă. După alte 30 de minute am fost tentată să deschid telefonul speriată că am ratat vreo știre. Am rezistat în cele din urmă o oră, oră pe care am simțit-o nu ca altădată, o bucurie, ci o privare de lucruri esențiale.
Când or fi devenit toate aceste distrageri esențiale? Ce din noi le dorește cu atâta nesaț? Când au devenit dependențe? Că sigur asta sunt dacă am simțit un disconfort că mi-am impus să stau fara ele, nu?
Am tras concluzia că peste toate este teama de a rămâne cu noi înșine, de a ne lăsa purtați de gânduri, de a ne aminti ce nu vrem să ne amintim, de a despica firul în patru sau de a ne îngrijora pentru lucruri care nu s-au întâmplat încă.
Unii se retrag in muncă și în proiecte pe care, spun ei și poate chiar le simt, le fac cu pasiune, alții au grijă să organizeze vacanțe cât mai dese sau evenimente de tot felul. Și unii și alții preferă să fie înconjurați de alți oameni și să facă lucruri antrenante pentru că este atât de greu să stea cu ei, să reflecteze dacă ăla e drumul bun pe care sunt, dacă nu cumva sunt prea obosiți de atâta alergătură, dacă le trebuie altceva.
Este greu să stau cu mine, în fapt în liniște cu propria minte care rulează griji și scenarii ciudate despre viitorul care nu s-a scris încă și care poate fi in foarte multe feluri sau despre trecutul pe care oricum ar fi nu îl mai pot schimba. Este greu să stau în starea de prezența în care totul este aici și acum, chiar daca aici și acum este pe plajă, la soare sau cu picioarele în Marea Egee, pentru că nu am învățat încă să mă bucur de ceea ce este, nu să mă întristez de ceea ce nu este.
Inspir, expir. Trăiesc. Acum. Un copil țipă de bucurie în valuri. Oare cât este ceasul? O mai fi vreo știre nouă?
