Selectează o Pagină

Ați observat cum ajungem la noi ori de câte ori cineva ne povesteşte despre o situaţie dificilă cu care se confruntă? Cum nevoia acelei persoane trece, în câteva secunde, în plan secund și gura ne-o ia pur și simplu înainte și începem să vorbim despre noi? De cele mai multe ori, vorbăria despre noi este bine intenționată pentru că vrem să transmitem de fapt: “am fost acolo, ştiu prin ce treci, înţeleg că ţi-e greu pentru că am trăit-o pe propria piele şi-ţi pot povesti cum am ieşit eu din asta”

Dar nu întotdeauna oamenii au nevoie de sfaturi, ci vor doar să fie ascultaţi. Au nevoie ca cineva să fie acolo pentru ei şi pentru câteva minute, situaţia prin care trec să fie importantă şi pentru altă persoană. Au nevoie să fie văzuţi! Şi poate mai au nevoie şi de o îmbrăţişare! Mută!

Fiica mea îmi povesteşte deseori experienţele prin care trece la şcoală, în cercuri de prieteni sau pur şi simplu, dacă a impresionat-o ceva pe stradă sau aiurea. Povesteşte matur, explicând cum a făcut-o să se simtă un eveniment sau altul. De fiecare dată mă aud că încep să fac corelaţii cu experienţele mele de viaţă, ca să înţelegem împreună de ce anumite lucruri se întâmplă şi de ce oamenii au reacţionat într-un fel anume în diverse situaţii. Şi asta deşi ştiu că nu de puţine ori m-a oprit spunându-mi: “Nu am nevoie de sfaturi, vreau doar să mă descarc! Ascultă-mă dacă poţi şi vrei, dar nu mă întrerupe cu poveştile tale!” Şi încerc să ascult fără să mă revolt, îmi ţin copilul nedreptăţit din mine, în braţe, strâns, pentru a-l face atent la nevoile ei. Suflet născut din mine, dar totuşi altul. Şi ascult, şi ascult şi cred că am reuşit să fac ce trebuie, când apare marea dilemă: “De ce să-mi povestească dacă nu are nevoie de ajutor?” Fiind vorba despre copilul meu, lupoaica primordială din mine se activează şi mă înfurii şi stresez căutând soluţii la conflictele ei interioare şi în mintea mea dau de pereţi cu toţi cei care mi-au necăjit fata, uitând că toate aceste persoane vin spre ea doar ca să o crească şi să o maturizeze, să o zgândăre pentru a o face să reacţioneze aşa cum trebuie şi cum are nevoie pentru marile bătălii care o aşteaptă. Am înţeles că de fiecare dată când îi dau sfaturi, îi răpesc de fapt posibilitatea de a demonstra că se poate descurca singură, reducând-o cumva la copilul care are încă nevoie de MINE. Şi uite cum apar iar EU! Şi când “EU” este atât de mare “EA” devine din ce în ce mai mică!

Lucrez încă la A ASCULTA şi la A TĂCEA! La A IDENTIFICA dacă cel din faţa mea vrea un sfat sau povesteşte pentru că vrea să se descarce (este mai simplu când persoana spune direct: tu cum ai fi reacţionat?, dar de cele mai multe ori, oamenii nu se exprimă aşa)

Lucrez încă la A EMPATIZA, fără A COMPARA poveştile, la A MĂ SCOATE din ecuaţie, pentru că nu este despre mine oricât de mult m-aş regăsi în poveste. La A NU ÎNTRERUPE şi la A RESPECTA mai mult.

Adevărul este că oamenii fiind diferiţi vor reacţiona diferit la situaţii asemănătoare de viaţă, ceea ce va face vorbăria despre noi, doar o expunere inutilă de amintiri şi resentimente personale. Nu vom ajuta pe nimeni, nici măcar pe noi.

În plus, vom pierde lucruri cu adevărat preţioase cum este o mai bună cunoaştere a celui din faţa noastră şi a modului în care el vede lumea, care ne-ar putea fi de mare ajutor în propria viaţă.

Pentru că poveştile acestea nu vin întâmplător spre mine şi am ceva de învăţat de acolo, dacă sunt ATENTĂ şi nu mă pun în acest proces pe primul loc.

Asta nu înseamnă că voi asculta la infinit toţi plângăcioşii lumii, oameni care nu vor să schimbe de fapt nimic, se învârt în cerc şi le place să fie victime sau pesimiştii fără speranţă care se încarcă storcându-mă pe mine de energie!

De la ei îmi voi întoarce spatele, pentru a avea putere să-i îmbrăţişez şi ascult pe cei care vin cu povestea, dar şi cu soluţia şi speranţa. Pentru că soluţia a fost mereu acolo, în faţa lui şi singur a descoperit-o povestind cuiva care a tăcut şi a ascultat.

Care pentru câteva minute a pus pe altul mai presus decât pe el!

foto ilustrativa: Pixabay – autor Johnhain

 

Acest articol a fost publicat in numărul 7 al revistei Lace by Loredana Marin