Vorbesc des cu prietene care au copii mai mici sau de-o vârstă cu fiica mea şi de fiecare dată ajungem la subiectul: Tu cum te înţelegi cu copilul tău adolescent sau preadolescent? Şi de aici încep poveştile despre copii schimbaţi de zâne peste noapte cu alţii care sigur nu sunt ai lor pentru că sunt urâcioşi, nu le convine nimic, sunt puşi pe ceartă, vor să stea singuri, şuşotesc la telefon cu prietenii şi tac când apar părinţii. Şi lista continua la nesfârşit pentru că sunt aşa de multe schimbări aduse de vârstă încât părinţii sunt derutaţi. Nici pe departe cât de derutaţi sunt copiii, luaţi pe sus de hormoni, transformări anatomice şi nevoia de a ţine pasul cu ceilalţi tineri de vârsta lor.
Eu am avut noroc să am un copil extrovert care îmi povesteşte despre stările ei, despre discuţiile cu colegii şi prietenii, despre situaţii diverse pe care le întâlneşte la şcoală sau în locurile unde îşi petrece timpul liber. Sunt conştientă că nu îmi spune chiar tot, dar din cât aflu tot îmi pot forma o idee despre cât de dificil este să fii adolescent în vremurile acestea.
Ca să ţin pasul şi să o pot înţelege mai bine şi pe ea, dar şi pe mine, ca părinte care trebuie să accepte că micuţa a crescut, citesc cărţi şi mă uit la filme cu şi despre adolescenţi.
Aseară am terminat cele 4 sezoane ale serialului “Cele 13 motive” care are la bază romanul cu acelaşi nume scris de Jay Asher, bestseller New York Times si Publishers Weekly, distins cu California Book Award, inclus de YALSA (Young Adult Library Services Association) din SUA pe lista Celor Mai Bune Carti pentru Tineri şi lista continuă mult şi bine că era păcat să nu se facă un film după el.
Serialul făcut de Netflix este ca şi cartea, o dramă. Atacă atât de multe subiecte dureroase încât ar fi bine să nu îl vizionaţi înainte de culcare, cum am făcut eu mereu, pentru că o să vă bântuie şi veţi adormi greu cu atât de multe întrebări în cap. Cu riscul că veţi fi daţi peste cap, vizionarea merită pentru că vă veţi speria, dar vă veţi răspunde la multe dintre întrebările pe care vi le puneţi despre copiii voştri sau la care nu aveţi răspunsuri când ei vă întreabă.
Acţiunea filmului se desfăşoară în Liceul Liberty din Evergreen, California unde, în urma nenumăratelor situaţii de hărţuire prin care trece, o elevă nou venită, Hannah Backer, decide să îşi pună capăt zilelor. Nu înainte de a se înregistra pe mai multe casete audio, câte una pentru fiecare coleg care a supărat-o într-un fel sau altul. Fata asta este deşteaptă şi frumoasă, sociabilă şi plină de viaţă şi dacă nu ai ştii din capul locului că este moartă, ai crede că are toate calităţile pentru a reuşi în viaţă. Vă mărturisesc că în sinea mea am comentat la fiecare dintre povestirile ei şi în multe situaţii am fost tentată să spun că a fost mult prea sensibilă, ignorând initial că fiecare persoană se raportează diferit la situaţii similare şi că ce întăreşte pe cineva, pe altcineva poate distruge. Pentru că nu a ştiut cum să gestioneze primul zvon despre ea, Hannah a fost prinsă într-un hăţiş care a copleşit-o în cele din urmă.
Dacă initial eşti tentat să-I pui la zid pe toţi agresorii, treptat ţi se dezvăluie latura fiecăruia şi îţi poţi explica comportamentul în funcţie de familiile şi problemele lor. Este vedeta liceului, un băiat care face cucerire după cucerire şi care îşi bate joc de toţi elevii mai slabi de îngeri. Familia lui este bogată, dar mereu absentă, aşa că nu e de mirare că îşi face familie din echipa de fotbal a liceului. Mai este tipul agresiv care îi bate pe toţi, fiindu-i loial doar vedetei şi echipei de fotbal. De fapt, echipa este singurul său reper în viaţă şi mediul în care se simte împlinit sufleteşte, pentru că acasă are un tată care îl bate constant. Mai sunt copiii care nu îşi pot pierde statutul din liceu şi care pun câte o cărămidă de gâtul Hannei pentru a nu se îneca ei înşişi şi în cele din urmă cei care au greşit pentru că nu au făcut nimic. Premiant la acest capitol este Clay Jensen, tocilarul spiritual, respectat de toată lumea prin felul lui de a fi, dar timid din cale afară în relaţiile cu fetele. El ar fi putut împiedica sinuciderea, dar cumva a fost defazat, nu a înţeles semnele sau nu a ştiut cum să acţioneze şi tocmai pentru a plăti pentru aceste păcate devine personajul în jurul căruia gravitează acţiunea întregului serial, salvatorul care va descurca toate situaţiile în care intră prietenii lui, cel care va găsi mereu soluţii pentru a-i apăra pe toţi, pentru a se pierde pe el în cele din urmă. La propriu, pentru că în urma atâtor traume adunate, Clay devine “anxios şi depresiv, dar mai ales anxios”, aşa cum spune chiar el în ultimul episod al filmului, când este ales să ţină discursul de absolvire a promoţiei sale. El nu a omorât pe nimeni, dar faptul că îi acoperă pe adevăraţii criminali şi ţine atât de multe secrete, îl doboară până acolo încât ajunge să aibă amnezie disociativă şi chiar un comportament distructiv.
Filmul are de toate: acţiune din plin, lecţii de viaţă, observaţii psihologice. Este despre tragedii, dar şi despre speranţă. Despre oameni care te pot salva când tu nu mai vezi lumina. Despre oameni care îţi schimbă viaţa. Despre superficialitate şi propriul interes, dar şi despre omenie şi bunătatea din fiecare dintre noi. Despre acţiune şi inacţiune. Despre curajul de a ieşi din rând, despre asumare. Despre încredere şi unitate. Despre bine şi rău.
Personajele evoluează pe parcursul serialului după ce trec prin tot felul de tragedii, unele sunt reabilitate de autoare, altele nu, acceptând probabil că există şi oameni răi până la capăt sau care au fost atât de mult timp răi, încât doar în zona aia se regăsesc şi nu ştiu altfel cum să simtă. Într-un fel sau altul, până la finalul filmului toţi sunt distruşi emotional, dar găsesc puterea în grup pentru a o scoate la capăt. Un grup unit prin secrete copleşitoare, nu prin asemănări de caracter sau pasiuni, dar totuşi un grup care îi ajută pe toţi să se menţină pe linia de plutire.
“Am învăţat că ura e prea simplă. E uşor să urăşti. Iubirea şi înţelegerea sunt mai grele. Dar cu ele ne îngrijim reciproc. Cu ele supravieţuim….Sufăr de anxietate şi de depresie, dar mai ales de anxietate. Uneori, cred că toţi copiii o avem, într-un fel. Cum ar putea fi altfel, cu lumea aşa cum e? Primim multe promisiuni că lucrurile vor fi mai bune. Poate că va fi aşa sau poate că nu. Ceea ce am învăţat eu şi vreau să vă spun este că indiferent ce s-ar întâmpla, mergeţi înainte. Treceţi peste! Alegeţi să trăiţi! Chiar şi în cea mai proasă zi, sunt oameni care te iubesc, există muzică cum nu ai mai ascultat şi ceva ce nu ai mai văzut care te va şoca în modul cel mai bun. Chiar şi în cea mai proastă zi, viaţa e un lucru spectaculos!”
(discursul lui Clay Jensen de la ceremonia de absolvire a liceului)
Am înţeles că nu pot şti totul despre fiica mea şi probabil că nici nu trebuie, pentru că sunt lucruri pe care fiecare vrem să le păstrăm doar pentru noi, dar că pot şi trebuie să fiu mereu prezentă în viaţa ei. Din umbra, ca să nu deranjez, dar mereu acolo. Singură va învăţa din toate greşelile ei, da va ştii că are în noi, părinţii ei, o plasă rezistentă de salvare. Nu o putem feri de durere, dezamăgiri, trădări, dar vom fi mereu acolo să alinăm tot şi toate şi să căutăm alături de ea un sens pentru toate. Şi când noi nu vom putea, ştim că există ajutor de specialitate care poate da de cap oricărei situaţii. Asta nu va însemna că suntem părinţi mai puţin buni, ci doar că suntem depăşiţi de nevoile unei generaţii cum noi nu am fost, dar pe care suntem nevoiţi să o înţelegem. O generaţie vocală, dar atât de sensibilă, supusă unor provocări pe care noi nu le-am prins şi de care ne temem, dar care există şi trebuie înfruntate! Împreună!
PS-Urmăriţi şi “Dincolo de motive”, o întâlnire cu actorii, producătorii şi psihologii care explică trăirile personajelor şi modul corect în care pot fi depăşite traumele.
sursa foto NETFLIX
