Prin clasa a cincea, după câteva ore de lucru manual, am refuzat să mă mai duc. Spre deosebire de multe dintre colegele mele, parcă aveam două mâini stângi…ale unui dreptaci. Cusăturile mele pe etamină nu erau îngrijite şi în general, mă pricepeam să fac doar muşte, motiv pentru profa, mă rog, e mult spus, doamna aia care preda lucrul manual, să mă poreclească Musca, spre amuzamentul colegelor mele. Mă săturasem aşa tare de ea, încât am decis că nu e nevoie să mă duc la ora aia. Până când a aflat dirigintele aveam deja vreo 5 absenţe. A fost momentul în care, omul ăla, profesor de mate, care m-a terorizat cei 4 ani de gimnaziu, când a aflat de ce nu mă duc la ore, m-a apărat în faţa profesoarei. „E normal să nu vină la ora dumneavostră dacă v-aţi permis să îi puneţi poreclă. O cheamă Raluca şi chiar dacă nu se pricepe la lucru manual, are alte calităţi” Este singura amintire plăcută despre diriginte şi acum, după atâţia ani mă înduioşează când îmi amintesc scena aia. Mie nu îmi mai luase nimeni apărarea în felul acela categoric şi chiar dacă nu am şters cu buretele pica pe care i-am purtat-o, apreciez şi acum ce a făcut atunci.
Ajunsă adult, după suficientă terapie şi introspecţie, mi-am dat seama că nu neîndemânarea era problema, ci faptul că prin acest gest o negam pe mama, care era foarte talentată la tot ce ţinea de lucrul de mână de la făcut rochiţe, cusut covoare la gherghef şi carpete cu acul, la croşetat bluze şi tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin folositoare, dar toate executate ireproşabil. De fapt, asta mă enerva cel mai tare: nevoia asta a ei de perfecţiune care se regăsea nu numai în lucrul manual, ci în orice, inclusiv în relaţia cu cei din jurul ei. Mama nu a insistat să mă înveţe atunci când am refuzat categoric să devin „prea fată”, dar deşi nu e o superstiţioasă, se mira mereu cum de am întotdeauna o foarfecă la îndemână, primul obiect pe care l-am luat de pe tava de la turtă.
Se vede însă treaba că nu poţi să îţi negi genele, oricât de mult ai fugi de ele. Chiar dacă nu mi-a plăcut niciodată „să andrelesc” fulare, am fost mereu atrasă de lucrurile frumoase, estetice care pot ieşi din mâna omului, nu dintr-o maşină. Şi cu foarfeca aia mereu la îndemână ajustam şi îndreptam lucruri.
Când a venit pe lume fiica mea şi stăteam cu ea acasă am început să mărgelesc. Cumpăram diverse obiecte cu mărgele pe care le transformam în lucruri unicat, făcute de mine pentru mine. Întreaga lume dispărea în firele acelea de nisip de 2 milimetrii pe care le înşiram în fel şi chip pe gută şi acopaniată de respiraţia lină a copilului care dormea lângă mine, cream, dar mai ales mă linişteam. De la momentul acela până când m-am apucat iar de lucru au trecut mulţi ani. Copilul a crescut, am schimbat redacţiile, ziarul cu televiziunea şi nu mai aveam timp de nimic. Din când în când mai făceam cu Sabina câte o felicitare şi o încurajam mereu să ofere lucruri făcute chiar de ea.
A venit momentul în care am început să lucrez într-o instituţie publică, lucru care nu îmi plăcea în mod deosebit şi instinctiv m-am îndreptat tot spre lucru manual, zona în care toate gândurile aiurea se duc pe pustii locuri, ca un fel de yoga, meditaţie şi rugăciune la un loc. Am început să port obiectele făcute de mine: coliere, broşe şi cercei şi să dăruiesc pe unele dintre ele. Tot dăruind am avut parte de aprecieri şi aşa am ajuns la Re.Creativ, târgul de hande made şi yard sale organizat ieri la Ploieşti.
M-am hotărât cu doar o săptămână înainte şi am reuşit să fac câteva obiecte în patru zile, pentru că într-una din zile a fost sărbătoare şi nu am vrut să cos şi atunci. Ca să reuşesc, am lăsat scrisul şi m-am concentrat pe panglici, pietre, petale din satin şi mărgele. Vineri dimineaţă mi-am dat seama că sunt frustrată că nu am mai scris şi îmi venea să arunc totul, cu atât mai mult cu cât, parcă tot nu îmi plăcea tot ce făceam. Uitându-mă cu atenţie la tot ce realizasem până atunci, am început să găsesc defecte, că doar nu poţi să trăieşti cu perfecţiunea în casă şi să nu se ia, nu?
Foarte greu a fost să fac şi obiecte nu neapărat pe gustul meu, pentru că atunci când te adresezi mai multor oameni trebuie să faci şi ce crezi că ar plăcea altora. Pe alea îmi venea să le arunc primele, dar trimiţând poze pe la prietene m-au încurajat: „Sunt frumoase, mergi înainte!”
Nu m-am gândit să renunţ pentru că mama m-a învăţat să fiu responsabilă şi în afară de a mă face de râs şi să nu cumpere nimeni nimic, ce s-ar mai fi putut întâmpla? În plus, soţul meu m-a susţinut aşa de mult în ideea de a expune creaţiile şi în altă parte decât pe whatsapp)))) încât simţeam că l-aş fi dezamăgit dacă renunţam. Mi-a creat un panou pentru expunere şi, aşa cum a făcut mereu, mi-a promis şi de data asta că îmi va fi alături, că va face el ceea ce eu nu ştiu şi nu pot, adică să mă evaluez corect, să stabilesc un preţ şi să cer bani pentru munca mea. Relaţia asta cu banii şi evaluarea corectă a muncii mi se trage tot din familie şi mă chinui încă să o depăşesc. Mama şi acum ia foarte puţin pe pregătirile la limba română pe care le face cu diverşi elevi, chit că îi ţine mereu mult peste cele 2 ore şi le mai şi face tot felul de scheme în afara timpului petrecut cu ei, ca să priceapă şi mai bine ce le predă.
Cu o seară înainte de târg nu prea am dormit bine gândindu-mă la ce se va întâmpla, la doamnele care vor privi sceptice sau critice creaţiile mele, dar şi la prietenele care mi-au promis că mă vor susţine, ceea ce au şi făcut.
În afară de o broşă aleasă de o doamnă şi fiica ei, tot ce am vândut a mers către prietene şi cunoştinţe, cărora le mulţumesc pentru încredere şi pentru că au contribuit la lecţia de care aveam nevoie.
Nimeni nu a comentat preţul „crescut” de Robin pentru că eu, după 11 ani de emisiune economică în care am intervievat mulţi oameni cu afaceri mici şi mari, nu mă gândesc încă serios la faptul că în preţul unui colier trebuie să intre costul materialelor( cred că am cheltuit peste 1000 de lei pe tot felul de piese pentru hobby-ul meu), creativitatea, munca efectivă şi timpul pe care îl petreci lucrând (nu mai spun despre curentul electric consumat la o munca de migală)
Am primit aprecieri chiar şi de la doamne care nu au cumpărat nimic pe motiv că le place, dar că ele nu sunt genul să poarte aşa ceva. Le-am înţeles cu atât mai mult cu cât, vorbind cu o prietenă despre asta, ea m-a asigurat că în afară de gusturi, mai este şi greutatea cu care oamenii ies din ceea ce cunosc şi în plus, provocarea de stil pe care o presupune introducerea în vestimentaţie a unei piese altfel: colorată, în formă imperfectă, pur şi simplu altfel. OK, deci nu e neapărat despre mine, ci despre ele.
Dacă de la prietene mă aşteptam să le placă şi să cumpere, cunoştinţele care au văzut pe pagina de socializare ce am creat şi au venit să ia direct anumite obiecte m-au bucurat sincer şi mi-au insuflat încredere în mine.
M-am bucurat să pot face şi cadouri, dar am şi primit la rândul meu multe daruri. Unul dintre ele, un tablou superb cu ciulinii de la Balcic, lumină şi căldură pentru suflet, de la talentata Ana Maria Cosma, o să-mi împodobească sufrageria îndată de o să-l conving pe Robin să primească o bormaşină în casă pentru un mic cui.
Una peste alta, dincolo de buna dispoziţie pe care ştiam că o voi găsi acolo, Re.creativ m-a scos din cutia mea, m-a învăţat că sunt perfect capabilă să vând, să dau sfaturi despre cum aş vedea eu purtată acea piesă, să accept laude fără să mă fâstâcesc sau să spun „nu e mare lucru!”, să mă bucur de familie şi prieteni care mi-au fost alături şi m-au încurajat în permanenţă. Desigur, nu mă voi lăsa de scris ca să migălesc şi să îmi câştig existenţa din asta, dar voi face din ceea ce creez mai mult decât terapie: o formă de activitate din care să câştig respect pentru mine şi calităţile mele, dar şi câţiva bănuţi (care vor fi investiţi în alte materiale, pentru că sunt aşa de multe mărgeluşe frumoase şi viu colorate pe site-uri, încât nu mă voi abţine să nu mai iau, chiar dacă din cutia imensă pe care o am aş putea face diverse până la bătrâneţe)! Pentru că am înţeles că banii nu sunt ceva de care să te ruşinezi când îi ceri pe munca ta, ci doar măsura respectului şi încrederii în forţele tale!
PS-Mulţumesc încă o dată tuturor celor care au crezut în mine şi m-au susţinut de-a lungul timpului să mă autodepăşesc şi punctual, pentru evenimentul de ieri-soţului şi fiicei mele (şi chiar motanului care mă atenționa sa mă mai și odihnesc mangaindu-l pe el) Veronicăi Constantinescu şi Gabrielei Anghel, creatoarele Re.Creativ şi Târgul cu bunătăţi şi dichisuri, pe care mă bucur să le numesc prietene vechi şi tuturor celor care, prieteni sau cunoştinţe, au cumpărat sau m-au susţinut chiar şi cu o vorbă buna pe facebook!
Mă înclin şi vă sunt recunoscătoare pentru toate lecţiile primite!
