Zilele trecute soţul meu s-a îmbolnăvit. O răceală banală, dar d-aia de îţi anulează treburile că nu prea îţi poţi ţine capul pe umeri. Şi aveam atâta treabă! Clipuri publicitare, interviuri, documentare pentru clipuri, toate de făcut..ieri. Dar omul nu se poate ridica din pat şi mă conving cu greu că pentru ce nu putem amâna, vom cere ajutor şi că până la urmă asta e, nu ai ce să-i faci. Bine că nu ne-a luat pe amândoi în acelaşi timp şi că măcar unul este apt să muncească şi să-l ajute pe celălalt.
Mă duc spre farmacie fără prea mare tragere de inimă şi oprită la semafor îmi pică în ochi un copac plin de flori. Normal, doar e primăvară, totul freamătă şi renaşte chit că nu am eu ochi să văd. Copacul e departe, dar parcă am rămas ţintuită locului şi-l admir cu bucurie, ca pe o minune a lumii care mă înconjoară, pentru că asta e-o minune! Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi şi pierd verdele. Dar sunt în transă. Nici că îmi pasă de semafor şi de lumea care fuge spre ultima ei zi în pas alergător. Corcoduşul ăla plin de flori stă semeţ într-o grădină de bloc gri şi îşi trăieşte cele câteva zile de glorie din an, înainte ca vântul şi ploile de primăvară să-i fure fluturaşii albi. Parcă ştie că e momentul lui, că trebuie să impresioneze acum, pentru că în vară, îi vor înjura toţi fructele care se vor stârciui pe trotuare, sub pantofi. Acum e vedetă şi vântul duce parfumul florilor lui în nările negrăbite, pentru că şi simţurile se dezvoltă acolo unde este loc.
Mă opresc şi mă întreb:
Unde fugi, omule? Că fiecare clipă care trece te duce spre sfârşit, nu spre început! Unde te grăbeşti, că singura certitudine e aici şi acum! Ai văzut că au înflorit toţi pomii? A, ai văzut petalele pe parbriz dimineaţa şi te-ai enervat că trebuie să le cureţi? Nu se pune!
De ce să te enervezi că te-ai îmbolnăvit şi nu poţi să faci ce ţi-ai planificat? Ascultă-ţi corpul şi sufletul care îţi spun prin boală să o iei mai încet, că nu dau turcii şi că planurile pot fi refăcute din mers, că nimic nu e bătut în cuie. Nimic în afară de sicriu, dar mai ai până acolo. Mult, îţi zici, dar habar nu ai cât!
Până în molima asta te credeai veşnic, iar acum te închini înfricoşat când mai auzi de câte unul că s-a dus şi îţi spui în sinea ta vinovat: „ce bine că nu am fost eu!”Aşa e, ce bine! Privilegiatule!
Ţi s-a mai dat încă o zi să mulţumeşti, să fii recunoscător pentru ce ai, pentru ce poţi să faci, pentru ce primeşti zilnic! Ţi s-a mai dat o zi să te opreşti din fugă şi să înţelegi că eşti pe lume să creşti spiritual, nu să strângi averi. Să te bucuri de triluri de păsări în ceasul nopţii, nu să te înfurii că nu poţi dormi şi ele sunt vesele! Dacă dormeai, uite ce spectacol pierdeai! Şi apoi ai tot timpul să dormi pe lumea cealaltă. Dacă o fi cu somn!
Nu vrei să cobori din tren, că mai ai multe de făcut şi ţi-e dragă viaţa, dar opreşte-l puţin şi admiră peisajul!
foto ilustrativa Pixabay
Articol apărut în numărul 4 al revistei Lace Magazine by Loredana Chelba
