De câteva zile mă tot gândesc că ar trebui să scriu ceva, că mi-ar face bine, că m-ar scoate din starea asta de amorţire, că m-aş inspira şi aş inspira şi pe alţii să gândească pozitiv în perioada asta în care un inamic nevăzut pândeşte în aer, în oamenii din jur, pe orice suprafaţă. Pare că este în tot şi toate, dar cel mai mult este în minţile noastre. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar un „alt virus”, ne-a întors vieţile pe dos, ne-a obligat să respectăm reguli cu care suntem sau nu de acord, ne-a pornit unii împotriva altora. Ne ţine în casă temători, departe de prieteni, departe de natură şi de soare, care nu lipseşte nici din viaţa deţinuţilor.
Guvernanţii iau măsuri încercând să limiteze pe cât posibil extinderea. Unele sunt aberante de-a dreptul. Declaraţia pe proprie răspundere e pierdere de timp, (nu o sa mearga nimeni cu tine sa verifice ce treburi agricole aveai tu de facut ca sa iesi din oras) iar ieşitul pentru două ore zilnic, în acelaşi interval, al celor de peste 65 de ani s-a dovedit că este o măsură mai mult rea decât bună, pentru că aglomerarea unor zone frecventate de vârstnici este acum si mai mare. Ascunderea informaţiilor de teama de a nu isteriza şi mai tare populaţia, o altă trăsnaie. Tocmai pentru că nu ştim câţi bolnavi sunt în judeţ, mulţi cetăţeni sunt de-a dreptul relaxaţi şi li se pare absolut normal să încalce regulile, valabile pentru noi toţi. Îmi povestea o cunoştinţă, la telefon, că virusul nu există, că au „ei” nişte treburi de făcut, că vor să amâne alegerile etc. „Ce, mi-a spus, ai văzut tu bolnavi în Ploieşti? Şi dacă mă îmbolnăvesc, care e problema! Este o viroză uşoară şi sunt tânără şi scap!” Ce ar fi de spus în asemenea situaţie? Să-i fi povestit despre câţi oameni se dau zilnic de ceasul morţii ca să ţină sub control viroza asta? Câţi angajaţi ai statului, huliţi în mod normal, nu mai au zi sau noapte pentru că trebuie să verifice carantinaţi, să monitorizeze autoizolaţi, să verifice străzile de d-aştia de nu mai suportă statul în casă, să ducă alimente acasă la izolaţii care nu au altă posibilitate, să identifice alte spaţii de carantinare pentru „italienii” şi „spaniolii” care şi-au adus aminte subit că au un loc numit „acasă” şi vin acum, buluc, aici, să facă rost de materiale de protecţie pentru cadre medicale, să, să, să…
Îmi povestea o prietenă al cărei soţ este cadru medical, că s-a mutat împreună cu cei doi copii, mai bolnăvicioşi din fire, la bunici, pentru a nu-i expune pe cei mici unei boli despre care se ştie tot şi mai nimic. Alta, care are soţul poliţist şi care a mers să conducă convoaie de „italieni”, îmi spune că în fiecare zi începe iar numărătoare a 14 zile şi că se sperie la orice „părere de durere în gât”.
Pe la colţuri, auzi bătrâni spunând că au trăit destul şi că nu le e frică de coronavirus. Dacă e să fie, o să se îmbolnăvească oricum! Ce-o vrea Dumnezeu! Cum să le explici că durerea lor în cot şi ignorarea regulilor mult mai relaxate chiar şi acum decât alea din comunism, (dar pe care le respectau cu sfinţenie de frica puşcăriei), înseamnă pentru o grămadă de oameni incertitudinea fără termen, faţă de locul de muncă, faţă de creditul bancar, faţă de afacerea pornită pe Start-up, faţă de resursele financiare care se vor termina la un moment dat, pentru că nu poţi sta în casă la nesfârşit făcând nimic. O să fie bine, dar mai întâi o să fie rău!
Cum să le explici că nu se expun numai pe ei, ci şi pe toţi cei din jur? Că nu toată lumea este asimptomatică şi că sunt persoane care tremură de frică în casă pentru că au diabet la 35 de ani şi copii de crescut şi nu ar fi tocmai bine… să-i lase fără mamă?
Ce să mai zic despre cât costă tratamentul unui infectat cu Covid-19? De ce i-ar interesa, că doar au plătit toată viaţa asigurări de sănătate şi au dreptul la asistenţă medicală de calitate!
Evident nu toţi bătrânii sunt aşa. Nu toţi ies din casă, deşi ştiu că nu e voie. Nu toţi merg zilnic la piaţă în intervalul 11-13 să pună preţuri, să vorbească cu tanti Florica de la taraba cu verdeţuri şi care aduce de două ori pe săptămână ouă proaspete sau să ia aer, fix când e aglomeraţia mai mare pentru că aşa a gândit guvernul restricţia. Prost!
Nu pot fi pozitivă pentru că nu pot să nu mă gândesc cât ne va costa pe toţi această boală! Statul nu avea bani nici înainte pentru câte necesităţi erau şi să nu ne mire când vor avea iar loc tăieri din salariile bugetarilor, cele mai la îndemână. Unii o să-şi plângă morţii şi noi toţi viitorul pe termen scurt şi mediu.
Vestea bună este că şi boala şi criza provocată de ea o să treacă. Cum trec toate, cum după ploaie vine soare şi după iarnă grea se face cald, în primăvară!
Mă gândesc, însă, că o să treacă mai repede, dacă suntem puţin mai responsabili! Doar puţin! Fiecare dintre noi!
Multă sănătate şi înţelepciune tuturor!
credit foto: Sorin Petculescu
