Când eram tânără, mă deprima toamna. Era aşa, ca un început de sfârşit. Îmi venea să mă bag într-un colţ întunecat şi să ies de acolo abia cu primul ghiocel. Şi pentru că nu îmi plăcea, toamna mi se întâmplau şi cele mai ciudate şi nasoale chestii şi parcă noiembrie, cea mai aproape de iarnă, era cea mai cea lună. Pe urmă mi-am cunoscut perechea şi pe un 1 noiembrie am decis să rămânem împreună. Atrăgeam în continuare şi tot felul de ghinioane pentru că mintea rula în continuare scenariul cu nefericiri. Dar cel puţin nu mai eram doar eu şi totul se ducea mai uşor. Au trecut anii şi tot pe 1 noiembrie 2004 s-a născut fiica noastră. Ar fi trebuit să vină la începutul iernii, cam de Moş Nicolae, dar Sabina e o grăbită, aşa că a apărut mai devreme, ca un bulgăraş de lumină, ca să spargă toate ghinioanele mele şi să mă facă să înţeleg că nu există anotimpuri imperfecte, ci doar viaţa cu de toate, oricând. Şi cum ea adoră toamna, am început să o iubesc şi eu văzând-o prin ochii ei.
Astăzi, Sabina împlineşte 18 ani, iar mie îmi aleargă prin faţa ochilor ca într-un carusel, secvenţe din viaţa mea cu ea, un copil bătrân de mic, înţelegătoare mai ceva ca un adult, cu imaginaţie cât pentru toţi copiii şi creativă. Fuge urmărită de o ceată de copii, în parc. Şi mă sperii şi alerg spre ea. „Nicio problemă, mami! Ne jucăm de-a Scooby Doo!” Nu ştiu cum se întâmpla mereu că cetele din parc se jucau de-a desenele ei animate preferate. Avea un dar special de a se impune să „joace” ea personajul preferat, chiar dacă poate şi altul îşi dorea asta. Cred că avea 4 ani când explica copiilor de ce e bine să fie Velma,” că ea e cea mai deşteaptă şi întotdeauna găseşte cele mai interesante indicii. Şi nu, chiar nu e urâţică. Sau ai putea să fii Daphne, că ea e mereu elegantă şi e şi bună. Eu vreau să fiu Scooby pentru că mie îmi plac mult animalele!” Nu am recunoscut din start calităţile de lider ale Sabinei, ci mi-am zis că e manipulativă în cel mai elegant şi subtil mod. Nu ar fi renunţat să fie căţelul ăla nebun, dar ar fi stat mult şi bine să-i convingă pe copii că sunt minunate rolurile lor cu atât mai mult cu cât le dădea şi posibilitatea să aleagă. Suntem iar în apartamentul vechi şi Sabina se joacă cu nişte ponei de plastic. Sunt mulţi, că ea e o colecţionară şi de ce să aibă unul când poate avea câteva zeci? Bolboroseşte ceva. Sunt poeziile tuturor copiilor de la grădiniţă, de la serbarea de iarnă. Îi zic mândră mamei: „Ştie toate poeziile din serbare. Cu intonaţie, nu liniar!” „Hai lasă, zice mama, urma alege! Şi tu erai fix ca ea şi pe urmă nu te-am mai convins să citeşti vreo poezie pentru vreun examen” Aşa e, am evitat mereu să fac lucruri pentru că trebuie, dar am citit poeziile care îmi plăceau mie, pentru sufletul meu, nu pentru examene, ceea ce pentru mama era egal cu zero. Sabina e mai înţeleaptă decât am fost eu vreodată copil. Şi nu încetează să mă uimească cu asta.( Şi culmea, adoră poeziile lui Nichita Stănescu, un poet de neînţeles pentru mine, la vremea liceului.)
Desigur, asta îi aduce şi multe tristeţi pentru că vede dincolo de poleială, dincolo de zâmbetul fals al oamenilor, dincolo de bravadă şi în general, dincolo, mai mult. Are un fel al ei de a ghici oamenii şi-i taxează dur, ca şi când nu ar avea vreme cu tot felul de indivizi. Şi mi se face teamă, că parcă prea arde etapele şi parcă prea se grăbeşte să fie adult, când viaţa de adult e plină de atâtea greutăţi.
Zilele trecute plecase să se plimbe şi cum se lăsase seara m-a luat deodată un frig la gândul că nu e îmbrăcată adecvat. Spălam nişte vase şi i-am zis soţului meu să o sune, să mă asigur că e bine. Şi deodată m-a pălit. La anul va fi la facultate şi va începe propria viaţă de adult. Nu voi mai ştii cum e îmbrăcată când va pleca de acasă, nici dacă a mâncat şi ce, nici dacă i-a fost frig sau cald sau dacă a supărat-o ceva, că nu va mai avea timp să-mi povestească, ca acum. Va lua propriile decizii cu privire la orice şi oricât de înfricoşător ar fi asta, de fapt e doar cursul vieţii şi adevărul că ea îşi va trăi propria viaţă, departe de ce vom simţi noi. Că aşa stă scris în legea firii şi aşa trebuie să se întâmple.
Azi, Sabina împlineşte 18 ani şi în timp ce noi avem un nod în gât, ea e plină de planuri şi de idei, de visuri pe care ştie exact cum să le urmeze şi nu încetează să mă uimească. Are şi ea nodul ei în gât că nu ştie cum şi ce va fi, dar e în continuare entuziastă, pentru că e la început de drum, un drum ce poate însemna o cale bătătorită pe care merg toţi şi de care eşti sigur sau aproape sigur unde duce sau pot fi alei prin pădure, căi ocolitoare şi misterioase care duc în locuri pe care doar unora le este menit să le vadă.
La mulţi ani frumoşi, mami! Să îţi fie bine indiferent ce drum vei alege şi nimic să nu te abată de la a face ceea ce îţi doreşti. Idealul ăla se poate schimba pe parcurs, dar să nu îţi fie teamă pentru că ţi se vor arăta tot felul de semne despre ce şi cum trebuie să faci. Ai multe instrumente să reuşeşti în viaţă şi vei mai primi şi altele pe drum. Ca în poveştile pe care ţi le citeam când erai mică. Rămâi tu, copilul frumos de acum şi învaţă în continuare de la alţii doar ce e bun pentru tine. Nu te schimba după ei, pentru că nu vei mai fi tu şi chiar dacă vei avea senzaţia că ai pierdut ceva, de fapt te vei fi regăsit pe tine. Mai puternică, mai bună! Tu! Şi nu uita, că indiferent ce se va întâmpla, noi vom fi acasă, cu braţele deschise larg şi vom încerca mereu să ştergem toate lacrimile şi relele care ţi se vor întâmpla!
La mulţi ani frumoşi, Sabina noastră!
foto Alex Chivu
