Întreaga Românie priveşte zilele acestea furioasă spre copilele cu vârste între 12 şi 14 ani care au bătut şi mai ales umilit o colegă de 13 ani. Una dintre fete, cea de 14 ani a fost reţinută pentru 24 de ore pentru loviri şi alte violenţe şi aşteaptă să vadă ce vor hotărî magistraţii în ceea ce o priveşte în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă a IJP Gorj. Cred că este pentru prima dată, cel puţin de când sunt eu jurnalist, când un minor de 14 ani, vârstă la care poţi răspunde legal, este reţinut în arest pentru o astfel de faptă, ceea ce mă face să mă gândesc că este modul autorităţilor de a spune STOP unui fenomen din ce în ce mai răspândit în rândul copiilor şi adolescenţilor-„bullingul”, care lasă răni grave mai ales asupra psihicului celor agresaţi în acest fel, răni care nu se vindecă, de multe ori, niciodată.
Recunosc că imaginile, deşi blurate, m-au dat peste cap şi m-au făcut să tremur de nervi. Mama din mine le-ar fi luat de păr pe micile agresoare şi ar fi luat-o în braţe pe fata care, ca într-un film oribil, stă în genunchi şi se lasă bătută, fără să riposteze în niciun fel. Această lipsă de reacţie a fetei agresate m-a lovit mai tare decât gesturile lipsite de empatie ale agresoarelor care, indiferent de ce mi-ar spune psihologii, au un comportament cu o mare componentă sociopată, pentru că oamenii normali nu ar trebui să suporte să vadă alţi oameni agresaţi. Compasiunea face parte din fiinţa umană şi ne ajută să nu ne omorâm între noi în masă.
Psihologic vorbind, oamenii care agresează au fost la rândul lor agresaţi în formă continuă şi repetată. Nu cunosc situaţiile familiale ale celor patru fete şi nu aş putea aprecia în niciun fel mediul din care acestea provin, dar cunosc personal un caz mult mediatizat în Ploieşti, al unei fete care a umilit în acelaşi mod o colegă. E adevărat că provenea dintr-o familie destrămată, dar nu văzuse violenţe în casă şi nici ea nu fusese bătută. Copila asta a crescut sub ochii mei şi s-a comportat de foarte mică agresiv cu ceilalţi copii, spunându-le mici răutăţi doar pentru a se distra. Aşadar nu există situaţii trase la indigo şi nu toţi copiii agresaţi devin agresori la rândul lor.
Mi-a atras atenţia declaraţia tatălui victimei care a spus despre fiica sa: „ Nu a vorbit cu mine, mai multe i-a spus psihologului!” Copila lui, cea pe care a ţinut-o în braţe 13 ani, cea pe care probabil a alinat-o când avea colici sau când visa urât, cea de al cărui zâmbet se bucură zi de zi nu a putut să-i spună coşmarul vieţii ei de până acum, un eveniment traumatizant pe care cei mai mulţi copii l-ar fi povestit plângând, mai degrabă părintelui, decât unei persoane necunoscute.
Revenind la copilă, mi-am dat seama de ce psihologii spun că există un tipar al copilului agresat şi că nu oricine este o victimă a acestui fenomen care, pe vremea copilăriei mele, era ceva aproape inexistent. Desigur, se întâmpla ca băieţii mai ales să se bată între ei, dar asta nu se lăsa niciodată cu umilinţe sadice de genul: „stai în genunchi, pupă-mi mâna şi cere-ţi iertare de la stăpânul tău!”, ci doar cu câte un pumn în falcă şi cu gluma inerentă: „să vezi cum arată celălalt!” şi asta în situaţia în care cel puţin 80% dintre adulţii din generaţia mea, dar şi din generaţiile apropiate, ori mai mari, ori mai mici, au fost agresaţi de părinţi.
Eu personal sunt un adult care în copilărie şi-a luat multe bătăi de la părinţi, mai ales de la mama, care nu suporta să-i vină vecinii la uşă cu tot felul de prostii şi să-i spună: „Păcat, doamnă, că sunteţi profesoară, iar fata nu ştiţi să v-o educaţi!” Pe acest sistem am luat bătaie şi dacă trăgeam o pisică de coadă, şi dacă rupeam o floare dintr-un gard şi dacă înjuram şi dacă şi dacă. Asta m-a făcut să am o reacţie de apărare imediată ori de câte ori eram agresată la şcoală fizic sau verbal de către colegi. Mai mult, pentru că eu eram o victimă, aveam tendinţa de a lua apărarea oricui era agresat şi nude puţine ori m-am băgat în scandaluri pe stradă, iscate între copii, intervenind de fiecare dată în favoarea celui oropsit. Mi-a fost clar foarte devreme că nu are cine să mă apere şi că asta stă în puterea mea. Cu fiecare confruntare am devenit din ce în ce mai puternică. M-am alimentat din laudele profesorilor, ale tatălui meu sau ale rudelor apropiate şi mi-am spus că sunt mai bună decât poate să vadă mama sau nişte vecini veşnic invidioşi că aveam un părinte cadru didactic. (Poate părea incredibil acum, dar eu am simţit asta în tonul adulţilor şi copiilor deopotrivă, în timpul vremurilor acelea urâte în care muncitorii aveau salariu mai mare decât mama, dar nu ştiau asta şi care în micimea sufletului lor şi a unei societăţi inechitabile, se manifestau astfel la adresa unui copil)
Eu, însă, sunt cazul fericit, de copil care a căpătat rezilienţă şi care şi-a dat seama că ţine de el să supravieţuiască. Nu îmi acuz părinţii de nimic. Aşa ştiau ei, aşa fuseseră învăţaţi, oamenii pe vremea aia se gândeau mai mult la supravieţuire, ca nişte animale, că la asta fusesem aduşi de sistem, şi mai puţin la educaţia emoţională pe care o dădeau copiilor lor.
Acum avem alte instrumente de dezvoltare şi trăim vremuri mult mai luminate, aşa că nu avem nicio scuză atunci când vine vorba de a asigura confortul emoţional al copiilor noştri.
Cel mai important, cred eu, este să îţi faci copilul să se simtă în siguranţă alături de tine. Să vadă că eşti acolo când are nevoie de tine şi că-l aperi. Că îl crezi pe el, nu pe un străin, că el este centrul universului tău, persoana cea mai importantă.
Dar totodată, să-i insufli mereu nevoia de a fi independent, de a se regăsi el pe el ca persoană diferită de tine, puternică cu fiecare provocare pe care o primeşte şi pe care o înfruntă, cu tine alături, chiar şi în gând.
Tu, părinte, trebuie să fii „omul lui de bază” cel căruia poate să îi spună orice fără teama că va fi judecat sau jignit. Să ştie că tu eşti cel care îl va asculta mereu şi că împreună cu tine va găsi mereu o rezolvare, chiar dacă ar putea să o găsească şi singur, la o adică.
Să îţi începi ziua spunându-i: „Eşti cel mai bun, frumos, deştept, minunat copil pe care puteam să-l primesc de la Dumnezeu! Te rog să nu uiţi niciodată asta şi să ai mereu încredere în mine şi în darurile ce ţi-au fost date de sus!”
Să îl iubeşti şi atunci când merită mai puţin pentru că oricine poate iubi un copil perfect, dar doar un părinte bun poate iubi un copil normal, asemeni lui.
Să nu îl critici de faţă cu alţii pentru că se va simţi trădat şi nici tu, crede-mă, nu vei părea în faţa altora un părinte mai bun.
Învaţă-ţi copilul să fie pacificist, dar ferm în reacţii atunci când e agresat. Nimeni, pentru niciun motiv, nu trebuie să accepte să fie jignit şi bătut, iar dacă al tău păţeşte asta frecvent, mergi la specialist cu el şi vezi de ce se întâmplă asta. Să mergi la şcoală va rezolva problema doar în parte!
Este datoria ta să fii puternic pentru copilul tău şi să îţi doreşti mereu să fii altfel decât ai fost tu educat, în situaţia în care tu însuţi ai fost un copil abuzat. Bătaia nu e ruptă din rai, nu educă, ci schilodeşte sufletul, iar vorbele grele aruncate unui copil, copilul tău, pot însemna ani de psihoterapie şi de multe ori, viaţă de adult dezastruoasă.
Depinde de tine, nu de şcoală, nu de vecini, prieteni, presă, ca micuţul tău să nu fie o victimă a celorlalţi. Iar dacă copilul tău e un agresor în formă continuată şi nu a văzut asta la tine, ci într-un anturaj nefericit, nu sta cu mâinile în sân spunându-ţi că „mai bine să plângă mă-sa decât să plâng eu!”, pentru că s-ar putea să plângi şi tu când copilul tău va sta chiar şi o noapte în arestul poliţiei la 14 ani. Cere ajutor de specialitate cât de repede, pentru că oricând poţi repara câte ceva în comportamentul unui copil. Şi mai ales, nu te supăra când psihoterapeutul te va găsi şi pe tine vinovat pentru modul în care reacţionează copilul.
Învăţăm să fim părinţi în fiecare clipă a vieţii noastre doar fiind alături de copiii noştri!
