Selectează o Pagină

„Dăm cuvântul doamnei..care o să ne vorbească despre experienţa sa în..” Uite câteva cuvinte care mie îmi provoacă fiori pe şira spinării şi stări de leşin. Am totul în minte, ştiu perfect ce ar trebui să spun şi ştiu foarte bine că tonul meu şi discursul îi va convinge pe toţi. Sunt pregătită, am experienţă de viaţă, oamenii mă plac, în general. Mi le spune raţiunea ori de câte ori trebuie să vorbesc în faţa unor oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Dar cineva din mine are alte planuri. Săptămâna asta am mers la BNI Ploieşti în calitate de invitat şi trebuia să le povestesc celor de acolo despre evenimentul caritabil de la  Restaurantul Orizont. TREBUIA pentru că eu îmi propusesem asta pentru a aduna cât mai mulţi oameni în jurul acestei cauze. Nu m-a obligat nimeni să vorbesc, ştiam şi ce trebuie să spun. Mi s-a părut că eram relaxată. Am râs şi am glumit. După care a trebuit să vorbesc.

Înaintea mea, o altă invitată. Timpul se scurge prea repede şi simt mai întâi furnicăturile la ceafă. „Nu iar, nu face asta! Nu ai motive să-ţi fie rău! Cunoşti subiectul, îi ştii pe oameni, mă rog, pe mulţi dintre ei, nu cerşeşti nimic, doar ajutorul pentru altcineva. Cineva care merită! Trebuie să faci asta, pe bune!” Distinctă, în altă zonă a creierului aud o altă voce: „A, ce faci? Bleaga ca de obicei! Nu mai bine stăteai tu acasă? Ţi-e rău! Mai bine găseşte o scuză şi mergi la baie! Da, e mai bine dacă o să fugi! Mai bine aşa, decât să leşini pe aici! Eşti penibilă! Mă mir că ai putut să faci live-uri la tv şi emisiuni! De fapt şi pe alea le făceai prost! Bine că te-ai lăsat!”

În cele din urmă, pentru că nu am avut încotro, din datorie, din educaţie, din dorinţa de a depăşi o frică, am vorbit. Nu a fost rău ! Pe măsură ce povesteam îmi dădeam seama de forţa vocii mele şi de discurs. Am auzit şi o tâmpenie care sunase ok în capul meu, dar limba română cu înţelesurile ei mi-a jucat feste. Am întors-o ca la Ploieşti, în sensul că am explicat ce am dorit să spun ca să nu se înţeleagă altceva! O greşeală mare, într-un discurs , evident. Mă apropiam de sfârşit, era ok. Nu formidabil, dar nu leşinasem. La asta a contribuit şi faptul că am ales să vorbesc de pe scaun. Când toţi ceilalţi, mai puţin antevorbitoarea mea, vorbiseră din picioare. Sper că nu au luat-o ca pe o lipsă de politeţe, dar acum pot să le spun: mai bine aşa decât să sunaţi la 112 pentru bleagă! În plus, mi-am canalizat privirea înspre o persoană pe care o cunoşteam, chiar dacă nu foarte bine sau de o viaţă, dar care mi-a plăcut şi aceasta mi-a dat încredere cu atât mai mult cu cât am simţit-o aproape!

De unde vine frica mea de a vorbi în public? Frica că o să îmi fie frică. Şi în general, de unde vin fricile astea legate de interacţiunea cu ceilalţi oameni? De ce contează aşa de mult ce vor gândi ei dacă dau greş? Dacă nu e un capăt de lume o greşeală într-un discurs sau emoţia, de ce îmi pun eu singură piedici?

În general, oamenii nu au nevoie de duşmani, pentru că e bine ştiut: noi suntem cei mai aprigi duşmani ai noştri. Noi ne criticăm mai mult decât ne-ar putea critica oricine altcineva, ne porcăim la primul semn de slăbiciune şi ne devalorizăm îndată ce am greşit, fără să ne mai dăm ocazia să analizăm situaţia. La polul opus există şi alt gen de oameni, dar despre care am auzit că ar fi afectaţi de un sindrom anume, care se văd  cele mai înţelepte fiinţe. Au tupeu înnăscut şi nu se tem de confruntări directe cu alţi oameni pe care nici nu îi văd mai deştepţi decât ei. Să spun că îi invidiez sau că îmi pare rău că nu le pot fi la fel, ar fi prea mult. Dar da, mă supără că după atâţia ani nu am depăşit problema asta.

În general teama de a vorbi în public îşi are originea în perioada şcolară din viaţa noastră. Pentru mulţi a fost suficient să se fi făcut vreodată de râs că nu a ştiut lecţia în faţa clasei (Eu aş elimina scosul în faţa clasei pentru ascultat. Elevul poate fi auzit la fel de bine şi din banca lui) Sau un moment în care am fost puşi la zid de ceilalţi copii. Nu vizualizez exact momentul în care s-a produs asta la mine, pentru că au fost multe astfel de experienţe. La matematică, mai ales…

Noi toţi ne dorim să fim plăcuţi sau măcar văzuţi! Să nu trecem neobservaţi prin lume. Semnalizăm aproape instinctiv şi fie că recunoaştem sau nu, ne pasă de impresia pe care o lăsăm celor din jurul nostru. Ne pasă pentru că avem foloase de câştigat dacă suntem plăcuţi şi nu mă refer neapărat la foloase materiale, ci inclusiv relaţii folositoare, statut social, bucuria de a fi plăcuţi şi a lăsa o bună impresie etc şi ne pasă pentru că în general ne dezvoltăm stima de sine pe modul în care credem că suntem văzuţi în societate. Şi tocmai pentru că ne pasă de cum suntem văzuţi apar fricile. Frica de eşec în faţa celorlalţi, pe care vrem să-i impresionăm, că o să dezamăgim, că nu ne vom ridica la standardele pe care de obicei ni le stabilim singuri şi de multe ori sunt prea înalte, câteodată chiar de neatins, dacă ne punem drept ţintă eroul dintr-un film, să zicem. E film, ce naiba!

Frica paralizează mintea şi trupul, dar ce e mai rău e că ne opreşte din dezvoltare. Eram la un pas de a refuza un loc de muncă bun din cauza fricii. În cele din urmă m-am lăsat convinsă doar pentru că mi-am spus că nu e nimic definitiv şi dacă nu îmi place sau nu fac faţă, pot oricând să plec! Întâlnesc des persoane pe care vreau să le promovez în emisiune şi care evident au nevoie de reclamă, dar refuză pentru că le este teamă. Teamă de cameră, teamă că vor greşi pe undeva, că nu vor face faţă, că nu au mai făcut asta niciodată, că, că. Când trebuie să găsim scuze, ele apar cu duiumul. Dar şansa trece, nu stă să asculte scuze! (Eu inclusiv la asta mi-am găsit scăpare: nu a fost să fie! Nu era pentru mine! Data viitoare!) Există însă şi posibilitatea, mare chiar, ca acea şansă să nu se repete şi să stai să îţi plângi în gând toată viaţa pentru că nu ai putut fenta frica!

Am citit o carte pe care v-o recomand tuturor. Este de fapt o trilogie. Pisica lui Dalai Lama, de David Michie şi continuările ei: Arta de a toarce şi Puterea lui miau. Într-una dintre aceste cărţi am descoperit un personaj care nu făcea ceea ce îi fusese hărăzit să facă (să administreze o cafenea-bibliotecă) pentru că îi era teamă de a vorbi în public. Un călugăr i-a spus că aici este vorba de lene, nu de frică şi cu lenea trebuie să lupte. Brusc mi-am dat seama că avea dreptate! Este mai comod să îmi spun mereu că nu pot vorbi în public pentru că..şi să înşir motive decât să caut pretexte de a vorbi cât mai des în public şi astfel să depăşesc problema la un moment dat. Este mai comod să-mi spun că engleza mea nu e cea mai bună şi de aceea prefer să nu vorbesc, decât să merg încă o dată la un curs, să citesc cărţi în limba engleză, să mă uit la filme fără subtitrare şi să nu mai evit evenimentele în care pot fi pe lângă vorbitori de engleză şi să încep conversaţii cu ei. Este mai comod să stau liniştită acasă decât să merg să învăţ să înot şi astfel să scap de frica de apă. Aş vrea să văd multe ţări de pe glob, dar cu cât ele sunt mai departe cu atât mă apucă disperarea. Republica Dominicană-13 ore de zbor!!!!! Hai lasă, e mai aproape Grecia şi sigur nu ai văzut toate plajele alea superbe! Zilnic zboară avioane spre Dominicană. De ce aş păţi eu ceva?

Aşa aş vrea să le strâng de gât pe fricile astea multe care mă asediază zilnic! Mi le şi imaginez: ca nişte băbuţe scofâlcite, aduse de spate, dar cu gura mare, scuipând răutăţi prin proteza dentară. Uite acum, de exemplu: „Eşti şi vreun psiholog ca să scrii tu despre toate! Stai mai bine în banca ta şi lasă-i pe alţii cu expertiză să vorbească!”

Hai, pe bune! După atâţia ani cu voi sunt mai expert decât toţi specialiştii la un loc! Sunteţi aici doar pentru că mie îmi e lene. De fapt nu prea am timp de voi. Mai calc o cămaşă, mă mai uit la un film, mai ies cu prietenii, scriu, mă joc cu mărgele, când e cazul vă evit, dar o să vă dau eu în cap până la urmă! Când o să îmi fac timp!

foto: Sorin Petculescu