Notă pentru cititor: Articolul acesta a fost scris pentru numărul 6 al revistei Lace prin luna februarie a acestui an. Nu scăpasem încă de mască şi nici nu începuse războiul din Ucraina. De obicei postez aici, pe blog, articolele din Lace după ce revista iese pe piaţă, dar acum, ceva m-a reţinut. Începuse războiul din Ucraina şi în valul acela de simpatie pentru vecinii urgisiţi, mai că am crezut că umanitatea din lume şi-a revenit şi că postarea nu îşi mai avea rostul. A venit şi trecut Paştele, românii s-au relaxat sau şi-au dat seama că nu pot face prea multe pentru ucraineni şi că la fel ca lumea largă, dincolo de sprijinul guvernului la care contribuim toţi şi a câtorva oameni şi ong-uri care chiar se luptă să mute munţii, noi ceilalţi nu putem decât să privim la televizor, din vieţile noastre mai mult sau mai puţin frumoase, ce se întâmplă acolo. Să ne uităm şi să ne rugăm să se termine mai repede sau să nu vină şi peste noi că atunci chiar nu vom mai putea ajuta pe nimeni. În continuare, însă, mi-am dat seama că cele câteva ONG-uri şi cei câţiva oameni buni nu pot salva specia umană de la lipsa empatiei care a cuprins-o. E nevoie de mult efort şi educaţie sau re-educare pentru că e un sentiment pe care l-am avut sau cel puţin aşa sper.
„Ucis de indiferență pe 27/01/2022. Fotograful René Robert moare în mijlocul străzii în indiferența trecătorilor. În vârstă de 84 de ani a murit după nouă ore de agonie pe o stradă, în inima Parisului, lipsit de orice ajutor. O persoană fără adăpost a chemat într-un final salvarea. Jurna listul și muzicianul Michel Mompontet, cel care a anunțat moartea prietenului său, artistul René Robert, a consemnat: „Sunt eu 100% sigur că, dacă m-aș fi confruntat cu această scenă, m-aș fi oprit? Ne grăbim, ne este frică, avem viețile noastre și apoi privim în altă parte. Și ceea ce spune acest sfârșit tragic de viață este un lucru total hidos despre comportamentul nostru și despre solidaritatea noastră cu aproapele nostru. Mi-ar plăcea atât de mult ca acea persoană fără adăpost, singurul care a salvat umanitatea, chiar dacă era prea târziu, să aflăm cine este”.
O ştire care a fost uitată după câteva zile. De om îşi vor mai aduce poate aminte cunoscuţii şi necunoscuţii atunci când îi vor privi lucrările. Când şi când, pe urmă niciodată. Cei care au trecut pe lângă un om care trăgea să moară şi nu au făcut nimic îşi vor găsi scuze şi vor merge mai departe, într-un echilibru precar cu ei înşişi.
În goana după supravieţuirea proprie, cu tot ce implică ea, am uitat tot ce ne-au învăţat părinţii despre ajutorul aproapelui. Empatia a îngheţat în noi sub scuze care mai de care mai jalnice. “Nici eu nu sunt prea bine, să şi le ducă fiecare pe ale lui!” “Nu aş suporta să mă mai încarc şi cu problemele altora!” “De fapt, nici nu mi-a fost cerut ajutorul direct, de ce să mă bag? Ar putea interpreta greşit!” “Cine sunt eu să intervin în karma lui x şi să-l ajut când lui i-a fost dat să îşi ducă această cruce?” şi lista poate continua la nesfârşit pentru că de scuze avem toţi podul plin.
Nu este nevoie de un război, molimă sau altă catastrofă care să ne decimeze, pentru că undeva în evoluţia noastră am pierdut instrumentele de supravieţuire colectivă, singurele care contează într-un eveniment care loveşte societatea. Empatia este principala trăsătură care ne ţinea pe linia de plutire.
Empatia şi reciprocitatea.
Aveam încredere că un om de pe stradă ne va salva copilul atacat de câini, pentru că şi el are copii acasă şi se gândeşte că şi alţii ar interveni pentru ei. Aveam încredere că vecinii părinţilor noştri vor apela imediat 112 pentru a ni-i salva la nevoie. Că trecătorii au toţi părinţi şi măcar gândindu-se la ei ar merge să vadă ce s-a întâmplat cu tatăl nostru căzut pe o bancă. Că nu vom pieri singuri, în casă, pentru că niciun vecin nu ne va deschide uşa, pentru că nu ne vor cunoaşte decât în treacăt. Stau de 10 ani în acelaşi apartament si am “relaţii” cu câţiva dintre vecini, mai mult virtual. Adică atunci când ne întâlnim schimbăm doar câteva cuvinte, că de, ne grăbim, dar pe facebook ne ştim vieţile publice. E de râs? Cu siguranţă suntem de tot râsul.
Din dorinţa de a supravieţui individual am uitat că am fost lăsaţi mulţi pe lume pentru a supravieţui împreună. Că puterea stă în mulţi, nu în unul. Că nu putem supravieţui individual, dacă nu supravieţuim colectiv. Iar măştile pe care suntem obligaţi să le purtăm accentuează şi mai mult această prăpastie între indivizi. Cu ele pe faţă, nici nu ni se mai vede jena atunci când nu vrem să intervenim pentru a ajuta. Nu aveţi de multe ori senzaţia că sunteţi invizibili atunci când v-aţi pus masca? Sau măcar că oamenii o să vă lase în pace pentru că nu vă recunosc ?
Şi culmea, în toată această mare de indiferenţă, ne simţim nedreptăţiţi în permanenţă. Ne întrebăm de ce profesorului nu îi pasă de nevoile emoţionale ale copilului nostru, de ce medicul ne explică în doi peri şi fără sensibilitate că suntem foarte bolnavi sau de ce nimănui nu îi pasă că trebuie să aşteptăm prin spitale cu orele să fim consultaţi, deşi avem o urgenţă. Profesorul, medicul şi oricine altcineva se protejează pe el însuşi. Nu vrea să intervină în karma noastră mai mult decât este necesar pentru a nu îşi strica echilibrul deja precar.
Este nevoie să schimbăm lucrurile. Dacă nu pentru noi, măcar de dragul copiilor noştri pe care nu îi lăsăm în siguranţă într-o societate în care fiecare îşi urmăreşte doar propriul interes. Poate nu ne vom întoarce la unitatea aceea de pe vremea copilăriei noastre când mama făcea mai multe clătite pentru a da măcar două-trei şi vecinilor de pe palier sau din 10 lei de pâine, dădea şi vecinei jumătate, dar vom face ce trebuie când ni se va cere ajutorul.
Vom duce sacoşa prea grea a vecinului bătrân şi bolnav, chiar dacă stă cu două etaje mai sus, vom întreba pe oricine în suferinţă evidentă dacă îl putem ajuta cu ceva şi în fiecare lună, ne vom rezerva câţiva bănuţi pentru a ajuta pe alţii, mai puţin norocoşi. Vom reînvăţa empatia în fiecare zi şi nu le vom mai spune copiilor să aibă încredere doar în ei înşişi, ci să ceară ajutorul atunci când se simt copleşiţi. Străinii nu le sunt duşmani, pentru că şi ei învaţă empatia. Reciprocitatea îi va cointeresa şi lucrurile vor reintra în normal. Aşa cum le-a lăsat universul. Aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu! Buni, unii pentru alţii!”
