Selectează o Pagină

Din februarie tot aştept să iasă revista Lace Magazine, proiect gândit de Loredana Chelba, un om deosebit pe care mă bucur că l-am cunoscut. A venit pandemia şi Loredana nu s-a mai putut ţine de plan, acela de a lansa revista într-un cadru deosebit şi de a plasa pe urmă exemplarele în benzinării, centre comerciale, saloane de înfrumseţare, restaurante etc. Dar aşa cum o ştiam, o temerară, Loredana nu a mai aşteptat să se termine nebunia şi a scos revista. Deocamdată pentru un public restrâns, dar prin acest gest a adus un dram de normalitate în viaţa mea. Normalitatea pentru Loredana s-a tradus prin a alerga la toţi prietenii şi de a împărţi nu numai revista, ci şi prăjituri şi bujori. Pentru mine a fost ca o gură de aer proaspăt, ca o confirmare că totul va fi bine cu adevărat, pentru că restricţiile nu pot apărea între oameni creativi, frumoşi şi buni decât ca nişte obstacole de depăşit. Mulţumesc, Loredana, că mi-ai oferit plăcerea de a scrie în Lace Magazine, pentru că, recunosc, în reviste nu scrisesem până acum. 

Mai jos, puteţi citi textul pe care l-am scris pentru primul număr al revistei Lace Magazin.

„Când Loredana mi-a propus să mă implic în proiectul ei şi să scriu un material aici, în revista pe care o ai în mână, cu titlu elegant, misterios şi fin, ca dantela, m-am bucurat că cineva s-a mai gândit la apucături din alte vremuri: cititul pe hârtie, experienţă care implică aproape toate simţurile.

Încă mai am pitite într-o cutie câteva ziare de pe vremea când eu m-am apucat de presă. S-au îngălbenit, dar de fiecare dată când ridic acel capac, mă încarc cu sentimente din alte vremuri. Le iau cu grijă, ca pe moaşte, şi le miros. Miros inegalabil de carte veche. Apoi îmi trec degetele peste hârtia de slabă calitate a ziarelor de acum 20 de ani şi mă apucă un soi de nostalgie cu zâmbet pitit în colţul gurii şi lacrimă, una singură, în ochi. Acolo sunt începuturile mele, cuvinte în fraze care au însemnat ceva atunci, demult, care au atins sau care au deranjat, poate, dar care, pentru mine, au însemnat primii paşi. E o poveste şi o stare în fiecare literă şi virgulă.

Acelaşi sentiment pe care îl încerci când ai găsit rochia de dantelă a mamei, ascunsă într-un sertar, de care toţi au uitat! E altfel de dantelă decât cea pe care o găseşti acum. Are altă textură, model şi cu siguranţă, alt miros şi tocmai firul ăla tras, undeva la tiv, o face atât de valoroasă. Pentru că firul ăla tras are o poveste a lui, o poveste care înseamnă aşa de mult pentru mama. Sau mai multe poveşti pentru că nu s-a hotărât încă asupra importanţei fiecăreia. Are parfum de seară de vară, cu trandafir în păr sau de dimineaţă de toamnă cu pas sprinţar spre avizierul cu candidaţii acceptaţi la facultatea de litere.

Noi toţi ar trebui să ne ghidăm după poveştile frumoase din viaţa noastră, ca reteţe de succes pentru viitor. Acolo, demult, în copilărie, sunt adevăratele talente lăsate fiecăruia de Dumnezeu, de părinţi sau de bunici.

În cazul meu a fost scrisul, creativitatea expusă în compunerile frumoase pe care mi le-au lăudat toţi profesorii în toţi anii de şcoală. Mi-am cultivat acest talent şi nu m-am lăsat descurajată de faptul că mulţi alţi oameni în jurul meu scriau frumos. „E loc pentru toţi sub soare şi ce este al tău e pus deoparte!”, îmi spunea tata. Şi aşa a fost!

În ultimii ani, am descoperit multe poveşti frumoase. Oameni care au luat-o pe un drum, au ajuns în vârf, de unde au văzut bine că nu sunt fericiţi. Se îndepărtaseră mult de adevărata lor natură, de bucuriile şi pasiunile cu care au crescut. Când şi-au pus întrebarea: „Ce mă face fericit?” sau „Ce îmi place să fac?” şi-au dat seama că răspunsul fusese mereu în ei, undeva într-un sertar sau o cutie pe care nu prea o deschizi pentru că s-a pus praful pe ea şi când ai zeci de termene de respectat pe zi, cui îi mai foloseşte nostalgia?

Aşa şi-au adus aminte de prăjiturile pe care le făceau cu bunica şi care le ieşeau atât de bune încât şi  bătrâna cofetăreasă a familiei îi aplauda, de florile cusute pe etamină care sunt iar în tendinţe şi cu care poţi să umpli bluze, rochiţe, pulovere şi genţi, de accesorii lucrate manual, de talentul la pictură şi de simţul culorii.

În faţa bucuriei pure a regăsirii sinelui au picat funcţiile înalte, bine plătite şi toate eforturile de a ajunge la ele, iar ei şi-au îmbrăţişat talentul pentru a face ceea ce ştiu mai bine şi îi face fericiţi.

Cei mai mulţi s-au aruncat în necunoscut pentru că bucuria regăsirii le-a dat aripi şi cumva tihna că erau pe drumul bun s-a materializat în proiecte frumoase.

Noi toţi ne naştem cu talente pe care le cultivăm în copilărie, atât că ele trebuie scoase la iveală şi recunoscute ca un mare dar care trebuie fructificat! Ca o rochie de dantelă veche cu potenţial uriaş de a face furori tocmai pentru că are o poveste! Una pe care o ştiu puţine persoane şi care trezeşte zâmbete în colţul gurii, o lacrimă în ochi şi o tresărire uşoară, ca o adiere, a ceea ce a fost atât de frumos!”