Nu îmi place să fac bagaje şi nici să călătoresc efectiv, dar cum nu s-a inventat încă teleportarea, ca să ajung în locurile la care visez, lupt cu mine cu mult timp înainte de a pleca undeva, pentru a mă pregăti psihic referitor la răul de mişcare în maşină sau avion, orele în poziţii incomode pentru coloană sau mâncarea diferită de cea de acasă care nu îmi face bine de cele mai multe ori. Nu în ultimul rând, este grija pentru motanul care rămâne acasă, fără mine să-l alint…Şi ar mai fi multe, pentru că de fiecare dată se găsesc motive pentru care să rămâi în starea de confort pentru că pare sigură şi previzibilă, alinătoare şi alintătoare, dar deloc crescătoare. Aşa mă impulsionez de fiecare dată şi spun “Da!” călătoriilor, înainte de a analiza mulţimea de situaţii neprevăzute care, de altfel, pot apărea oricând şi oriunde, nu neapărat într-o deplasare. Mă pun în faţa faptului împlinit şi-mi spun, muşcându-mi limba câteodată: “Asta e! Dacă ai intrat în horă, acum joacă!”
Doar anul acesta “m-am impulsionat” de vreo trei ori pentru concedii în străinătate, ocazii care m-au pus în nenumărate situaţii de a mă descoperi, de a mă analiza şi de a încerca să înţeleg lumea aşa cum este ea. De a mă adapta, de a depăşi prejudecăţi, înfruntat temeri şi exersa diverse abilităţi. De a învăţa lecţii, a cunoaşte oameni şi obiceiuri, ca într-o viaţă de câte o săptămână în care trebuie să creşti şi să te dezvolţi, că doar d-aia ai plecat la drum.
Egiptul a fost despre dragostea faţă de ai mei care îşi doreau mult acea vacanţă şi despre compromis asumat, dar a mai fost şi despre depistarea nevoii mele de siguranţă. Am reacţionat isteric în momentul în care am fost despărţită de bagaj, pentru că aşa erau regulile hotelului. Nici o regulă nu îmi poate încălca proprietatea, mi-am zis şi m-am enervat şi mai tare când nimeni în jurul meu nu părea preocupat de asta. Am înţeles acasă, după o şedinţă de psihoterapie, că bagajul este doar o extensie a mea, pe care am perceput-o ca nefiind în siguranţă. Traume mai vechi, ale copilului care s-a simţit de nenumărate ori în nesiguranţă, fără să fie ajutat. Mi-a fost rău în autocar, dar doar aşa puteam să văd minunile lumii antice. Cu siguranţă o să-mi mai fie rău de multe ori în viaţă, dar coloanele, statuile şi atmosfera templelor au meritat cu vârf şi îndesat.
Albania a fost despre un loc îndepărtat şi interesant la care poţi ajunge după multe ore obositoare de mers cu maşina, dar şi despre încrederea că pot aţipi liniştită în dreapta, pentru că soţul meu mă va duce în siguranţă acolo. A mai fost şi despre lecţii de asumare şi curaj. Aici am întâlnit o româncă, trecută bine de 70 de ani (să-i spunem Gina, pentru că nu am îndrăznit să o întreb nici cum o cheamă şi nici ce a mânat-o să facă o asemenea nebunie), care venise din Cluj, singură în maşină. Încercase să treacă prin Serbia în Macedonia de Nord, dar vameşii sârbi au deturnat-o pe motiv că nu avea testul PCR, desi femeia era vaccinată anti covid. Aşa că a ocolit prin Bulgaria şi a traversat două ţări pentru a ajunge în Albania. După ce soţul meu i-a înlocuit un bec la maşină, ne-a spus şi că nu ştie engleză, dar cumva lucrurile s-au aranjat bine şi a ajuns unde şi-a propus. A acceptat că poate a fost o nebunie să plece aşa, dar că nu îi pare rău. În cele 4 zile de stat în acelaşi loc nu a încercat să se împrietenească cu noi pentru a nu fi singură sau pentru a fi ajutată să depăşească bariera limbii. În fiecare zi mi-am dorit să îi aflu povestea, dar de fiecare data m-am oprit, spunându-mi că şi doamna Gina, ca oricine altcineva, are dreptul la intimitate. Aşa că mi-am creionat poveşti despre o văduvă care a plecat la drum să împlinească dorinţa răposatului său soţ sau de ce nu, despre o femeie singură depistată cu o boală incurabilă care bifează chestii pe care voia să le facă dintotdeauna. Sau poate doar a avut un mare curaj şi şi-a dorit o vacanţă în Albania. Am înţeles că îţi poate fi bine cu tine însuţi atunci când te cunoşti suficient şi că nu prea există oprelişti în nimic, atunci când nu îţi pui limită singur.
Grecia a fost despre veselia oamenilor şi ospitalitate, despre frumuseţea peisajelor şi siturilor arheologice la care am visat atâta în liceu.
Ungaria, cu Budapesta cea frumoasă, m-a bucurat ca o bijuterie de preţ cu Dunărea şi clădirile ei superbe. Mi-a risipit prejudecăţile cu totul (suntem deja la a doua vizită şi am văzut cât de binevoitori sunt oamenii) şi am lăsat istoria în urmă, acolo unde îi este locul. M-am bucurat să vorbesc cu oamenii, în limba mea, pentru că şi ei erau bucuroşi că ne pot înţelege, despre pandemie, despre comerţ şi chiar despre politică. Despre îngrijorări fireşti, despre familie şi vacanţă. Despre ceea ce ne leagă.
Şi aici, şi în alte părţi mi-am dorit să pot clona clădiri, parcuri, plaje etc pentru Ploieştiul meu şi cum nu am putut, le-am băgat pe fiecare într-un colţ de memorie. Cu tot cu oamenii, emoţiile, gusturile şi senzaţiile de peste tot, amintirile o să mă încălzească şi bucure, o să mă crească şi o să mă schimbe în bine. Şi mai ales o să mă umple de mândrie că am spus Da în loc de Nu, atunci când a trebuit să ies din culcuşul călduţ şi sigur de acasă ca să înfrunt lumea şi pe mine. Mai ales pe mine!
articolul a fost publicat în nr.5 Lace Magazine octombrie 2021
