„Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci!” Este o veche zicală românească pe care ţi-o servesc toţi cei ce vor de la tine mai mult decât vrei tu. Ştiu că nu aţi mai dansat demult, dar din amintiri cred că ştiţi că de cele mai multe ori hora se transformă în câte o sârbă îndrăcită de ţi se pune splina şi fierea şi îţi tremură picioarele. Şi atunci trebuie să renunţi, că doar nu vrei să mori pentru o prostie de joc!
Când renunţarea îţi face bine, mergi până la capăt. Tu eşti şi trebuie să fii cel mai important om din viaţa ta. Şi tocmai de aceea trebuie să înveţi să renunţi atunci când eşti implicat în situaţii care îţi fac rău. Cu asumare, fără regrete, având ca scop doar binele tău.
Nu este un mod de viaţă egoist, ci mai degrabă o atitudine care te scuteşte atât pe tine, cât şi pe cei implicaţi, de regrete inutile. Nu mă gândesc aici la a-ţi părăsi familia pentru că vrei să fii liber (deşi şi la asta ar fi ceva de discutat, pentru că frustrarea continuă te poate transforma într-un monstru) sau a alege căi extreme, ci la şirul de întâmplări din care este formată viaţa noastră şi pe care suntem datori să le gestionăm corect pentru a fi fericiţi sau măcar mulţumiţi.
Când mi-am dat seama de beneficiile renunţării am simţit un soi de eliberare amestecată cu puterea. Trăisem prea mult cu perceptele educaţiei tradiţionale, cu teama că îi voi dezamăgi pe cei din jurul meu, că le voi înşela aşteptările, că vor crede despre mine că sunt un om pe care nu se pot baza. Până atunci trecusem deja prin două concedieri de la locuri de muncă în care mă implicasem trup şi suflet, că eu doar aşa pot, concedieri care nu s-au petrecut din vina mea, dar care mi-au arătat că orice om, cât ar fi de bun, este de înlocuit şi că nu toată lumea caută serviciile de calitate, ci mai degrabă un set de reacţii de adaptare pe care eu nu îl am nici acum.
Culmea este că înainte de a fi concediată mă gândeam intens cât de mult nu îmi mai place locul de muncă şi cât de mult mi-aş dori să încerc ceva nou chiar dacă ajutasem la naşterea şi creşterea efectivă a acelor publicaţii, televiziuni etc.
Acum să nu vă gândiţi că m-am prins de prima dată. Nu! Prima dată am suferit şi am întors problema pe toate părţile, dar degeaba! Abia după a doua oară mi-am dat seama că problema era la mine, nu la patronii care deciseseră concedierea mea la pachet cu soţul meu. Eu, din cauza educaţiei primite în familie, nu renunţam când lucrurile nu mai mergeau aşa cum îmi doream sau cum aveam eu nevoie. Eu eram cea care aşteptasem să se întâmple ceva decât să trebuiască să iau o decizie care atunci, pe loc, să îmi schimbe viaţa. Cu gândul, însă, atrăgeam în fiecare zi inevitabilul pentru că universul are tendinţa de a lua la grămadă dorinţe, temeri şi îndoieli pentru a le transforma la un moment dat în realitate.
Primeam ceea ce părea că îmi doream. Să lucrez în altă parte sau cel puţin să nu mai lucrez acolo, dar cum eu rămâneam pe loc din inerţie, forţam universul să îşi facă treaba şi să îmi aducă schimbarea într-un mod brutal, devastator.
Desigur, este frustrant să constaţi că ai muncit ca boul să construieşti ceva şi nu numai că nu eşti preţuit, dar e suficient ca şeful să se trezească într-o dimineaţă prost dispus şi să te arunce ca pe o măsea stricată. Este frustrant, dar şi plin de învăţături folositoare dacă ai ochi să le vezi şi minte limpede să le cuprinzi.
Am înţeles că a-ţi vedea de treabă şi a face performanţă chiar şi acolo unde nu ai condiţii, nu te scuteşte de experienţa concedierii şi că eu singură greşisem când venisem la serviciu cu febră, cu dureri de şale sau de stomac crezând cu infatuare că totul se va duce în cap pentru că nu sunt acolo.
Am înţeles că nu este ok să mergi la lucru în virtutea inerţiei şi să îţi pui limite de genul: eu doar asta ştiu să fac şi oricum, unde să mă duc în altă parte? Eu doar asta ştiam să fac pentru că nu căutasem mai mult în mine, iar lumea era plină de oportunităţi atât că eu eram prea ocupată cu un loc de muncă care nu îmi mai aducea satisfacţii demult, dar era comod să fac ce ştiam, cu oamenii pe care îi ştiam.
În toată vânzoleala aia a mea de a face lucrurile cum trebuie la locul de muncă, eram de fapt leneşă în propria mea viaţă şi temătoare în a lua deciziile cele mai potrivite pentru că însemnau schimbări şi schimbările vin cu efort şi cu luare de decizii neprevăzute, incomode la început.
Pe urmă am avut ocazia de a face altceva decât ştiri. Scriam, dar cu totul alte lucruri decât înainte. Şi mi-am dat seama că pot oricând să fac altceva decât jurnalism, câtă vreme rămân în zona scrisului. Noul loc de muncă a venit la pachet cu multe provocări, cu chestii stupide pe care nu voiam să le înţeleg, dar care făceau parte acum din noua mea viaţa. Îmi doream iar libertatea de a face presă, de a scrie despre tot şi toate, dar de data asta mă ţinea în loc salariul şi prostia aia de idee cu hora. Că am promis, că oamenii se bazau pe mine, că familia se baza pe mine, deşi familia se descurca şi înainte să mă mut eu cu serviciul într-o instituţie publică. Îmi plăceau colegii şi şeful, până când s-au produs schimbări. Schimbările au venit cu alte provocări pe care mă străduiam să le fac faţă cu profesionalism. Simţeam des că nu mai am aer, că nu sunt în locul care trebuia şi în general mă tot întrebam ce făceam eu în viaţa mea. Dar rămâneam pe loc gândindu-mă la cei din jurul meu, la telefonul care suna şi atunci când nu eram la muncă pentru a rezolva chestiuni pe care doar eu puteam să le rezolv, la oamenii care se bazau pe mine. De data asta a fost puţin diferit. Învăţasem între timp să mă mai şi relaxez, să stau acasă când eram bolnavă, să spun pas la sarcini care nu erau în fişa postului meu. Dar de renunţat tot nu renunţam.
Evident, s-a întâmplat inevitabilul şi şablonul, deja clasic, a picat peste mine. Universul a luat frâiele în mâini şi nu m-a mai aşteptat pe mine să mă hotărăsc. Că doar văzuse şi alte dăţi cât de greu mă hotărăsc să fac schimbări. De data asta, însă, puteam să impun continuarea. Puteam să rămân, dar de ce aş fi făcut asta când se putea şi fără mine? În plus, mă simţeam eliberată, aşa că am renunţat.
Eram iar liberă să fac ce vroiam şi ce îmi plăcea. Încheiasem un capitol din care ieşisem îmbogăţită profesional, dar cu nemulţumirea de a mă fi gândit iar mai mult la cei din jurul meu, decât la mine, de a mă fi obişnuit cu o situaţie care nu îmi era pe plac. Am dat iar firul înapoi la o grămadă de situaţii în care nu renunţasem, deşi exact renunţarea mi-ar fi adus liniştea.
Găsisem mereu tot felul de scuze patetice: să nu plec dintr-o relaţie nereuşită pentru că nu-mi plăcea să fiu singură, ca şi când aş fi fost singură pe pământ, să rămân într-un loc de muncă în care mă blazasem, pentru că îl ridicasem de la 0 sau 1 şi că acolo era o parte din sufletul meu, să suport prietene care mă intoxicau cu problemele la care nu voiau să găsească rezolvare, că mă vedeam eu buricul universului care le înţelege şi le alină şi lista este lungă.
Dacă ai intrat în horă dar nu mai vrei să joci, este în regulă. Tu îţi ştii cel mai bine limitele! Este în regulă să promiţi ceva şi să te răzgândeşti atunci când eşti convins că situaţia nu te avantajează sau atunci când te simţi folosit. Renunţă, indiferent cât ţi-ar ţine cei din jur discursuri, decât să te umpli de frustrări şi de regretul că te-ai băgat în ceva din care puteai ieşi oricând, dar nu ai făcut-o. Este mai bine să părăseşti onorabil o situaţie şi să îţi păstrezi demnitatea, decât să te afunzi alături de oameni care nu merită, doar pentru că ai crezut în loialitate şi ai vrut să te ţii de un plan. Renunţă să crezi că poţi să schimbi oamenii, renunţă să încerci să schimbi oamenii. Renunţă să sari în ajutor atunci când nimeni nu doreşte asta şi lasă-i să îşi înveţe propriile lecţii. Renunţă la tot şi toate dacă asta trebuie să faci, dar nu renunţa niciodată la tine!
Noi suntem constructorii propriei vieţi şi putem decide oricând o schimbare de plan care să ne avantajeze. Viaţa nu este făcută numai din decizii îndrăzneţe, ci şi din renunţări înţelepte. Renunţări care ne pot aduce fericirea!
