Nu mi-a plăcut prea mult să fiu copil. Ţin minte că îmi doream de prin gimnaziu să cresc mai repede şi să fac ceea ce vreau eu. Viaţa, fireşte, şi-a urmat cursul ei şi am fost liberă când a venit vremea. Acum am câtă libertate vreau (şi se poate..) şi cumva, în fiecare zi mă lovesc de copilul suferind din mine. Mă revolt pentru nedreptăţile vieţii, iar terapeutul îmi spune: „Dar nu eşti tu cea de acum care se revoltă, e copilul din tine care are nevoie de siguranţă şi de lucrurile făcute corect. Adultul ştie bine că viaţa e nedreaptă şi că nimic nu e sigur, dar copilul nu vede lucrurile la fel!”
Şi de fiecare dată mă întorc spre copilul ăla nedreptăţit şi îi iau în braţe genunchii veşnic loviţi de la căzături repetate şi zgârieturile de prin garduri de măceşe, îi sărut lacrimile sărate de pe obraji şi aş vrea să-i cuprind eu acum toate tristeţile şi necazurile lui de copil ca el să îşi trăiască frumos copilăria şi să ajungă un adult care nu are nevoie de psihoterapie.
Raluca mică este un copil obişnuit, nici mai cuminte, nici mai obraznic decât alţi copii, cu dorinţa de a cunoaşte lumea şi cu nevoia firească de a fi văzută, apreciată şi iubită. Cu nevoia de a fi apărată de „lumea rea”, de a se simţi în siguranţă. Ştie instinctiv că se va descurca, că va răzbate de una singură şi că va fi liberă şi poate fericită.
Cu mintea de acum îi spun copilului din mine în fiecare zi că şi cel mai iubitor părinte greşeşte în creşterea propriului copil, de cele mai multe ori fără să vrea pentru că îi dă ceea ce a primit el de la părinţi. Dacă nu a fost iubit, de unde să ştie să dea iubire, dacă nu a fost apreciat, de unde să ştie să aprecieze, dacă el s-a descurcat singur va avea aceeaşi pretenţie de la copilul lui. Sau poate va încerca să facă lucrurile diferit tocmai pentru că a înţeles că problemele lui de adult pornesc din propria copilărie nefericită. Vor fi chestii forţate la început, după care va crede chiar el că aşa a fost dintotdeauna: blând, înţelegător, iubitor. Practicând blândeţea, înţelegerea şi iubirea va deveni ceea ce trebuie pentru copilul lui, dar şi pentru el.
De Ziua Copilului şi în oricare altă zi nu vă acoperiţi copiii cu daruri materiale, ci cu multă iubire şi atenţie. Întrebaţi-i cum ar vrea să vă petreceţi ziua şi s-ar putea să fiţi surprinşi că nu vor merge în magazin să caute cine ştie ce jucărie, ci vor dori să stea acasă sau să meargă în parc de mână cu voi, să vă povestească ce au mai făcut, cum a fost prima zi de şcoală reală, ce îi supără, ce îi sperie, ce şi-ar dori să facă.
Ca un cadou de ziua lor, îi veţi asculta şi îi veţi înţelege pentru că mergând de mână cu ei, veţi redeveni pentru o clipă copiii care aţi fost, doar că mai buni, pentru că acum aveţi şi mai multă iubire şi înţelegere de la propriii copii.
De Ziua Copilului, luaţi-vă în braţe copilul din voi şi spuneţi-i că îl iubiţi aşa cum este, că va creşte şi îi va fi bine, ca în reclama aia cu viitorul din Germania şi că el poate face tot ce îşi propune pentru că vorba aia „au învăţat nemţii ăia germană şi nu învăţăm noi?”.
PS-Dimineaţă am mâncat unt cu miere pe pâine. Mă aşteptam să fie ca în povestea lui Proust cu madelenele, dar se pare că mierea era de fapt magiun de prune, iar d-ala nu am şi nici nu îmi mai place! La mulţi ani de Ziua Copilului!
sursa foto copertă Pixabay
