Selectează o Pagină

Cu mult înainte de a apărea ideea acestui blog, eu îmi doream să scriu mult şi bine despre Iubirică şi despre cum e viaţa alături de o pisică. Despre cât de multe ai de învăţat de la o pisică şi câtă bucurie îţi poate aduce în casă, evident, pe lângă tone de păr lăsate peste tot, diverse stricăciuni mai mici sau mai mari, o grijă în plus şi o litieră de curăţat.

Povestea lui Feny Iubirică Eparu (am contract de adopţie prin urmare îl poate chema ca pe oricare membru al familiei, da?) începe în urmă cu doi ani, când m-am hotărât să-i împlinesc fiică-mi visul de a avea un animal de companie şi astfel să mă bucur şi eu de un pufos, pentru că mama a iubit toată viaţa ei curăţenia, deci era exclus să primesc o sursă de păr.

 

Pentru asta a trebuit să îmi înfrunt soţul, care a avut toată copilăria animale, dar care, în cunoştinţă de cauză, vezi Doamne, ne explica cât de naşpa o să fie când o să moară. “Ce să vezi. Şi eu o să mor, trebuia să nu mă iei de nevastă să nu rămâi cu un gol în suflet!” Şi ca să nu mă mai dea nimeni înapoi am şi vorbit cu Magda, mare iubitoare de animale, să mă aibă în vedere dacă aude de vreun pisic. Băiat să fie, că îmi plac mie fălcile lor de motani infatuaţi! După câteva ore, deja primeam poza unui pricăjit de două luni şi ceva, tot nişte urechi şi ochi mari. Fii-mea a leşinat pe loc când l-a văzut, eu eram mai reţinută aşa, că parcă e cam urâţel europeanul, cam slăbănog. “Seamănă cu un fenec cu urechile alea mari!” Şi aşa i-a rămas numele: Feny.

Feny fusese găsit pe stradă de o fată cu suflet mare, draga noastră Alexandra,  care strângea pisici amărâte şi le dădea spre adopţie. Avea deja şi alte mâţe prin casă când l-a auzit pe ăsta mic pe afară plângând. L-a luat în casă, unde a trăit o perioadă pe lângă mâţe mai mari şi un căţel. I-am explicat că fiică-mi îi plac mult animalele şi mie pisicile şi că ni-l dorim pe cel mic. Alexandra a dorit să ni-l aducă personal acasă, după ce l-a castrat şi i-a făcut toate vaccinurile şi deparazitările, ca să vadă în ce mediu va locui pisoiul şi după ce am semnat contractual de adopţie, m-a rugat să i-l aduc înapoi dacă ne răzgândim, nu să-l lăsăm pe stradă!

Am făcut curăţenie, de ziceai că vine SANEPID-ul în inspecţie, îi luasem deja litieră şi silicat, perie de păr, jucărioare, ce să mai vorbim, mă pregătisem intens pentru micul fenec. Pufosul era purtat într-o gentuţă, iar când a fost eliberat a început tacticos să inspecteze casa, cu fii-mea pe urmele lui. După ce a plecat Alexandra, m-am aşezat istovită în pat, cu copilul lângă mine. La un moment dat m-am trezit cu Feny pe piept. Mai întâi s-a culcuşit de ziceai că acolo se născuse, după care s-a ridicat şi victorios a început să îşi frece moaca mică de faţa mea. Bine, la scurt timp s-a întors şi cu coada, aşa, ca să pună limite de la început şi să nu credem vreuna că el este unul d-ăla de iubeşte necondiţionat şi pe oricine.

Când alerga parcă era un ţânţar slăbănog. Am remarcat însă personalitatea puternică şi soiul ăla de atitudine care spune: “eşti norocos că am intrat în viaţa ta! Nu vei mai dormi noaptea ca lumea,  îţi voi distruge covoarele, dar vei leşina ori de câte ori mă vei atinge şi mă vei iubi de o să-ţi sară ochii!” Toate astea le-am descoperit în timp, că atunci, la început, Feny era băieţel cuminte, iar fii-mea, topită după el, îl însoţea noaptea să mănânce, că de, e şi el mic şi să nu îi fie urât:)))))) Şi în ziua de azi, Iubirică ne cheamă să-l însoţim la masă, pe la 4.00-5.00 dimineaţă, că el nu mănâncă, domne, decât supravegheat şi ca să întărească asta, îţi aruncă câte o ochiadă peste umăr, să vadă dacă mai eşti acolo şi dacă te-a dat pe spate modul în care înfulecă crochetele de peşte. Şi mă duc, ce să fac, că altfel începe o serenadă d-aia pe mai multe voci, de nu îl mai opreşti.

Apropos de serenade, acum un an avea el un obicei monstrous de a petrece vecinii de pe scară cu miorlăituri sugestive în faţa uşii apartamentului: “Neaţa şi ţie, neaţa şi ţie, serviciu uşor, să ai o zi bună etc!” Începea la 5.00 cu vecinul de la 4 şi o ţinea aşa până la trezirea noastră la 7.00.  Atunci îl găseai moţăind pe undeva, de obicei în chiuveta de la baie, cu aerul că îşi făcuse treaba pe ziua aia şi deci merită un somn pe cinste. Recent a reluat poveste şi deşi îmi vine să-l iau la palme, mă uit la moaca aia obosită şi la nasul ăla roz de aristocrat şi decid să mă spăl pe faţă la bucătărie, că doar şi acolo curge apă. Odată ce am ajuns în bucătărie, Iubirică hop şi el, că poate primeşte un plic cu hrană umedă. Se întinde cât e de lung şi aşteaptă masajul cu piciorul. Toarce fericit şi închide ochii când ajung la ceafă! Plecăm spre serviciu şi Iubirică nu se lasă până nu o trezeşte pe fiică-mea cu miorlăituri, reproşându-i că ţine uşa închisă şi el nu se poate plimba în voie pe unde are chef.

A urmat perioada “zdrăngăneala la jaluzele”, pe care o parcurgem şi acum, încât mă gândesc serios să le desfiinţez. Asta înseamnă că pe la 5.00 (bag de seamă că asta e ora lui preferată!) după ce se întinde maiestuos în faţă şi în spate, se ridică din pat sau de pe jos, pe unde a dormit, sare pe pervaz şi cu o lăbuţă bate în şnurul jaluzelelor până când îi pică cu tot în cap. După câteva isprăvi d-astea, le-a terminat şi stau agăţate acolo sus, printr-un noroc care se termină brusc când decide să le atace iar. Din somn, îl cert, dar abia după ce mă duc spre el părăseşte scena. Nu pentru mult timp. Cum m-am aşezat înapoi în pat, sare iar pe pervaz şi zdranga-zdranga. Mă ridic iar furioasă şi Doamne, îl ating. Palmele mi se cufundă în blana aia pufoasă şi mai că îmi vine să îmi cer şi iertare că l-am deranjat.

Iubirică este perseverent, ca orice pisică. Adică până nu face ce îi trece lui prin cap, nu se lasă. Îl dai afară şi protestează miorlăind. Pe urmă, îţi întoarce spatele şi îşi ascute ghearele pe covorul tău preferat. Undeva trebuie să-l laşi! Covoare, nu, jaluzele nu, eşti prea de tot! Doar nu ţi-ai adus belea pe cap să faci tu regulile în propria casă!? În afară de covoare, Iubirică are nevoie de câte o pătură moale în fiecare cameră pentru că deşi are doi ani, tot mai suge. Comportament de orfan, ce să-i faci! Aşa se calmează el! Spăl păturile astea o dată pe săptămână şi aia e!

La început eram stresaţi toţi că o să sară pe geam şi că îl pierdem. Fii-mea chiar plângea cu gândul la o aşa grozăvie. De câteva ori, Iubirică reuşise să deschidă plasa de ţânţari şi l-am prins pe pervaz, înainte să sară după o păsărică. Eu aveam altele. Visam că îl pierd şi nu îl recunosc între alte pisici. Dimineaţa mă uitam la fiecare pată şi-l inspectam ca să îl recunosc cumva, deşi cred ca acum l-aş recunoaşte şi după mieunat.

Ghemul ăsta de blană, care între timp a atins 7 kg, mă bucură de nu am crezut vreodată şi îmi dă o stare de bine când îl văd în preajmă. Vorbesc cu el, ne certăm şi ne împăcăm, îşi cere scuze atingându-mi fruntea cu fruntea lui şi îmi dă energie când se întinde cât e de lung pe zonele care mă dor. Cred că am mai multe poze în telefon cu Iubirică decât cu oricine altcineva, iar fii-mea i-a dedicat chiar şi un imn. De altfel, la scurt timp după ce l-am luat, Feny a devenit mascota clasei ei şi colegii abia aşteptau noile poveşti cu „motănelul mafiot”))))

Iubirică se joacă pititea cu fii-mea şi murim de râs când îl vedem cum coteşte cu spatele  după maşina de spălat. Câteodată e ca apucat de streche şi aleargă prin toată casa ca un ponei. La greutatea lui, zici că e la hipodrom pe pistă şi te miri că nu auzi şi un nechezat. Cel mai tare este când urmăreşte ceva prin cameră, ceva ce vede doar el, de ţi se ridică părul pe ceafă. Atunci devine super agitat şi iese turbat de acolo. Deşi ai crede că este incomod să dormi peste prag, când ai atâtea paturi la dispoziţie, pentru el, motanul suprem, este interesant să doarmă în mai multe camere în acelaşi timp. Una peste alta, nu mai văd viaţa fără Iubirică şi cu toate că este un mititel a reuşit să ne umple casa şi sufletele!

Ce m-a învățat Iubirică:

Când vrei neapărat ceva, fii perseverent! Ești dat afară pe ușă, intră pe geam, fii stresant, chiar nesimțit, dar la final vei fi bucuros că ți-ai atins scopul!

Dacă vrei neapărat ceva, cere-o cât mai vocal! Mai întâi fii prietenos, dar dacă nu rezolvi nimic, strigă din toate puterile! Ai șanse mari de reușită!

Dacă vrei să fii dorit și mai mult, dozează-ți bine manifestările sentimentale: alintă-te cu măsură, arată-ți afecțiunea și părăsește scena încrezător și cu coada în sus/la oameni ar merge frunte sus?))))

Nu muşca mâna care te hrănește! Stabilește foarte clar cine este persoana pe care poți conta cel mai mult și pe ea acoper-o cu efuziuni romantice! (Stabilește clar cine este persoana responsabilă cu distracția și aplică-i cât mai multe zgârieturi/palme după ceafă prieteneşti)

Apară-ți teritoriul cu înverșunare! Oamenii trebuie să știe cine ești, așa că zburleşte-te, preventiv!

Mănâncă puțin și des. Și neapărat bun! Este cheia spre o blană, pardon, păr, mătăsos!

Când ai chef să te odihnești, fă-o! Orice treabă poate suporta amânare când ești istovit!