Selectează o Pagină

Am fost aseară la Cercul de Donatori din Ploiești, un eveniment caritabil care se organizează de doua ori pe an, aseară fiind cea de-a 12-a ediție. Pentru cine nu cunoaște conceptul las detalii Aici, iar pe scurt vă spun că este un eveniment de strângere de fonduri pentru diverse cauze de a căror rezolvare depinde până la urmă bunăstarea întregii societăți. Donezi cât vrei, dar nu mai puțin de 50 de lei, iar dacă nu rezonezi cu niciunul dintre proiecte poți să nu dai nimic. În general, eu rezonez de fiecare dată cu mai toate pentru că organizatorii, Fundația Comunitară Prahova, aleg bine cauzele. Printre discuții și prezentarea cauzelor (una dintre ele a fost reamenajarea amfiteatrului Școlii Nicolae Bălcescu despre care eu am scris pe blog, deci nu aveam cum sa nu particip) s-a desprins foarte clar întrebarea ”De ce donez?”

Sunt așa de multe motivele pentru care eu fac asta de ani de zile, încât merită să aprofundez subiectul.

Donez pentru că așa am fost educată. Generozitatea, ca toate celelalte trăsături care ar trebui să stea la baza unui comportament social sănătos, se învață în familie. Ai mei nu au fost oameni înstăriți și deși sunt singură la părinți nu am avut niciodată mai mult decât alți copii (chiar și cu mai mulți frați) ai căror părinți se descurcau mai bine. Atât au putut, atât mi-au dat și chiar dacă mă revoltam în sinea mea, nu am avut niciodată ieșiri zgomotoase în fața lor. Îmi aduc, însă, aminte că nu exista om în nevoie pe care ai mei să nu-l ajute atunci când li se cerea și de multe ori și când nu li se cerea. Dacă avea 10 lei de pâine, mama îi împărțea jumătate-jumătate cu vecina, iar dacă vreo rudă trecea prin momente mai dificile cu banii, mama îl trimitea pe tata cu sacoșa plină cu ce avea prin casă: conserve cu zacuscă, mălai, făină, ulei, paste, gem, că ”e imposibil ca o bună gospodină să nu găsească ce să facă cu toate astea”. Nu avem noi, dar uite că se poate și mai rău, zicea!

Pentru mine, să donez este ceva obișnuit. De ani de zile mă chinui ca nici măcar să nu mă mai bucur de reacția celui care primește. Asta după ce, prin liceu fiind, am descoperit ”imperativul absolut” al lui Kant. În linii mari imperativul ăsta spune că omul este un scop in sine si niciodata un mijloc, iar binele trebuie făcut ca o datorie, nu din înclinație. Adică nu pentru că simți tu o bucurie în a dărui, pentru că astfel își pierde valoarea, ci pentru că cel de lângă tine trebuie ajutat pentru că este un membru al societății în nevoie. Asta e teoria, dar în practică e imposibil să nu simți o bucurie la bucuria altui om, măcar pentru că ești empatic și chestia asta nu ar trebui să te oprească din a dărui în continuare. Până la urmă finalitatea contează și din datorie sau înclinație ai rezolvat, măcar în parte, problema unui om.

Mai demult, m-am implicat într-o campanie de strângere de rechizite pentru copii din familii nevoiașe. Bine, de atunci au mai fost și alte campanii de genul ăsta, dar de la ediția aceea, mi-a rămas în amintire o doamnă din București care a vrut să ajute. Era în scaun rulant și a venit însoțită de o rudă. Ne-a dat toate cărțile sale din bibliotecă, cărți pe care le-am pus copiilor în ghiozdane, pe lângă rechizite. S-a scuzat că nu poate să ajute mai mult, pentru că bolile de care suferea îi lasă prea puțini bani pe lângă medicamente. Câteva dintre aceste cărți au ajuns și la o familie din Florești. Când a văzut cărțile, mama copiilor s-a bucurat așa de mult încât mi-au dat lacrimile. Le netezea cu mâna coperțile vechi și încerca să cuprindă atunci, pe loc, fiecare titlu. ”Ce bucurie mi-ați făcut! Noi toți citim, dar din păcate cărțile sunt atât de scumpe!” I-am povestit de unde erau cărțile și că această doamnă ne-a dat ceea ce avea mai de preț, cărți strânse în ani de zile.  Comoara ei pe care a dorit să o dea altora în nevoie. Sper că doamna cea generoasă este bine, indiferent unde s-ar afla acum!

Zilele trecute i-am dat o ciorbă unui om al străzii. Cum stătea pe jos chiar lângă terasa autoservirii de unde cumpărasem mâncarea, l-am invitat politicos să vină să servească la masă. Omul a făcut ochii mari și m-a întrebat din priviri, arătând spre el: ”Cu mine vorbiți?” Era clar că vorbeam cu el, era singurul om pe jos în zona aia. A venit timid, s-a așezat pe scaunul de lângă mine, și-a lăsat cutia cu haine și alte lucruri și a desfăcut capacul caserolei cu ciorbă. Mi-a făcut iar semn din cap a mulțumire, dar ochii lui îmi arătau în continuare cât de suprins este. Am plecat tristă, pentru că mi-am dat seama că oamenii nu fac, în general, gesturi d-astea pe care ar trebui să le facă.

Cât de bună ar fi lumea cu o ciorbă oferită din când în când! Cât de zâmbitori am fi toți! Unii că au dat, alții că și-au potolit foamea și mai ales, că cineva s-a gândit și la ei și că nu sunt singuri! Aud des ”Nu dau bani cerșetorilor!” Am văzut și eu ”Filantropica”, chiar de mai multe ori, știu cazuri în detaliu despre falși cerșetori, dar nimic nu o să mă oprească vreodată să dau ceva de mâncare unui om care nici măcar nu întinde mâna, dar se vede că e lihnit.

Donez pentru că investesc în viitorul copilului meu, într-o societate în care să-i fie drag să trăiască. O societate cu oameni mulțumiți și fără probleme mari. Nu mă interesează că statul, biserica, primăria, x sau y trebuie să rezolve problemele alea. Dacă nu au făcut-o în ani de zile, probabil nici nu o să o facă prea curând, iar eu nu voi trăi 100 de ani să văd rezolvate chestii care trenează demult.

Cei mai mulți dintre voi știți că mă implic în tot felul de cauze de ajutorare a semenilor și mă bucur că v-am dat ocazia și vouă să ajutați, după ce ați citit despre cazurile expuse. Nu spun că nu mi-am luat și țepe, ar fi fost imposibil. În cazuri d-astea cel mai tare mi-a fost jenă de voi, nu m-am supărat că am aruncat aiurea cu bani pentru a-i învăța pe unii la întins mâna, nu la muncă. Dar poveștile astea nu m-au oprit și nu ar trebui să vă oprească nici pe voi. Viața îți mai dă și bobârnace. Cercetezi mai bine data viitoare și cu Dumnezeu înainte!

Cineva mi-a spus odată că ar trebui să mă uit bine în mine să văd ce gol vreau să acopăr cu aceste donații. Nu mă cunoștea, dar așa i s-a părut lui. Mirosise că oamenii care cereau ajutorul nu erau tocmai sinceri. Mi-a dat bani pentru că până la urmă era vorba de un copil nevinovat crescut de o neisprăvită și pe urmă, când am constatat păcăleala, m-a întrebat doar dacă mi-am învățat lecția. Nu! Nu am învățat decât să cercetez mai mult și nu, nu acopăr niciun gol. Nu caut aceste cazuri, ele mă găsesc pe mine. Și mă găsesc pentru că am deschidere pentru ele. Dau pentru că așa este normal să procedeze orice om care trăiește printre alți oameni și care face parte dintr-un grup social mai mare sau mai mic.

Dau pentru că experiența m-a învățat că cine dă, primește și că nu trebuie să îți faci foarte mari griji că nu o să-ți rămână nimic pentru tine. Legea compensației lucrează continuu și nu o să uite de voi!

În urmă cu vreo 8-9 ani când lucram la un post de televiziune local, dar și la unul național, am primit de la cel național povestea unui femei căreia îi arsese casa. Acum locuia cu fetița ei de 5 ani într-o casă pe care proprietarul o cumpărase pentru a o demola. După ce au aflat povestea femeii, colegii de la postul național nu a fost prea impresionați și au refuzat subiectul. I-am transmis femeii refuzul, dar ea nu s-a dat bătută. Mă tot suna să mă întrebe ce o să facă ea cu un copil mic, pentru că tatăl fetiței, cel care de altfel dăduse foc la casă din neatenție, le părăsise și nici nu plătea pensie alimentară! După trei telefoane de genul acesta, mi-am dat seama că trebuie și pot să o ajut prin intermediul postului local, unde am găsit imediat înțelegere. Am promis publicitate oricui mă ajuta și cu câteva cuie, iar femeia a găsit o echipă de muncitori care au ajutat-o și cu materialele de construcție de la sponsorii găsiți de mine și soțul meu, au fost ridicate două camere, cu acoperiș. Pe vremea aia nu aveam casa noastră, dar ne bucuram că am ajutat-o pe această femeie să ridice ceva. Din păcate, noi nu am mai lucrat la acel post TV și nu am putut să o ajutăm și în continuare, iar casa a rămas la stadiul acela. Deși locuibilă, nu avea tras curentul electric și nu era finisată. Cred că așa a rămas și acum, iar femeia s-a căsătorit ulterior și cumva situația ei locativă s-a rezolvat. Mie, însă, tot mi-a rămas pe suflet că nu am putut să ducem proiectul până la final. Dar cine știe, Dumnezeu avea alte planuri cu femeia și copilul ei….

În 2011, când nu mă așteptam deloc la așa ceva, s-a ivit ocazia să ne cumpărăm apartamentul nostru. Lucrurile s-au aranjat atât de repede că ne-a luat și pe noi prin suprindere. Am găsit oameni care ne-au ajutat fără să clipească pentru că, rămași fără serviciu nici nu puteam să facem vreun credit bancar și în vară eram deja mutați. Așa cum ne ajutase de atâtea ori, Dumnezeu o făcea și acum. Prin toamnă a apărut un loc de muncă bun pentru amândoi, dar și alte oportunități, am tras tare și am reușit să plătim datoriile în scurt timp.

”Dădusem” o casă și primisem o casă! Iar dacă asta nu e o lecție suficient de bună, vă mai pot da multe, multe exemple de cum primim noi, pentru că dăm fără să ne gândim că poate nu ne va mai fi și mâine la fel de bine!

Dumnezeu are grijă, vă spune un om care nu trece prea des pe la biserică! Tu fă lucrarea lui cu inima deschisă și acum sau altădată vei primi ce meriți! Dă, pentru că așa vei lăsa o lume mai bună în urma ta! Mai bună prin copilul tău care va învăța că doar așa e bine să trăiești și prin toți cei pe care i-ai ajutat!

Dumnezeu să ne ajute pe toți să ajutăm!

PS-Pentru cele trei cauze prezentate la Cercul de Donatori Ploiești au fost strânsi 13.000 de lei. Adică exact cum era în plan! Felicitări tuturor!

foto: Sorin Petculescu