Selectează o Pagină

“Am un sentiment de gol în stomac când știu că nu mi-au ieșit toate așa cum îmi planificasem”, “Nu pot să adorm dacă știu că sunt vase nespălate in chiuveta!”, ” Mă neliniștește gândul că am dezamăgit pe cineva!”

Nu, nu vorbeam despre mine, ci despre oamenii perfecționiști, așa cum nu mi-am propus niciodată să fiu. La noi in familie, mama este așa şi deşi poate trece uşor drept eroină, în realitate a simţit toată viaţa ei presiunea enunţurilor de mai sus şi a multor altora.

Deşi făcea naveta și se scula în fiecare dimineață la 5, mama nu lăsa niciodată vase în chiuvetă, iar casa lucea de curățenie. Nu a plecat în concedii, pentru că pereții se cereau zugrăviți. Anii au trecut și nu am văzut-o pe mama niciodată mulțumită cu adevărat. Era într-o permanentă concurenţă cu sine și de fiecare data era învinsă, chiar sub aparența victoriei. Nu s-a bucurat de nicio sărbătoare pentru că toate în casă trebuia să lucească. De altfel, îmi aduc aminte de un Revelion in care, pe la ora 20.00, m-a pus să șterg biblioteca de praf. Pica de oboseala și înjura fiecare fel de mâncare pe care îl gătea pentru că nu mai suporta.

Mama a fost bolnavă toată viața ei. Și acum e la fel. Ba chiar mai rău, pentru că acum a și îmbătrânit. Dar s-a târât mereu să facă ceva, să fie totul perfect, din nevoia ca măcar ceva din viaţa ei să fie perfect. Nu m-a pus niciodată la treabă grea, dar cred că nu neapărat pentru a mă proteja, ci pentru că nu puteam face perfect, ca ea. Ştergea în urma mea și când vedeam inutilitatea gestului meu, eram din start descurajată să mai încerc altădată. Am văzut și de unde i se trăgea. La un moment dat, a venit mama ei pe la noi. Mamaie, altă perfecţionistă, darla scara bătăturii ei de la ţară. S-a uitat la aragaz cu o figură dezaprobatoare și l-a trimis pe tata să-i aducă nisip de la grădiniță pentru că doar cu nisip se face aragazul lună. Până să mai protesteze mama, aragazul era zgâriat tot, dar mai curat decât i-ar fi ieșit ei vreodată!

Ultima dată când a venit mama la mine a fost în urmă cu nişte ani, deși stăm în cartiere vecine. A intrat pe ușă și din hol a văzut în bucătărie chiuveta plină de vase, iar pe fotoliul din sufragerie un maldăr uriaș de rufe la călcat, abia aduse de la uscat. A făcut atac de panică, jur! Cu respirația tăiată mi-a zis: “Vreau sa te ajut, dar nu știu cu ce sa încep!!!!” Mi-a fost frică că moare în hol! I-am zis că le voi face eu, imediat după ce se va termina filmul. Nu a mai intrat. Îi era rău! A îngăimat ceva de genul: “cred că ești obosită” și a plecat cu tata după ea. Cred că pe drumul spre casa s-a gândit unde a greșit atât de mult în creșterea mea și cum de am devenit așa de….are mama așa de multe cuvinte care descriu o femeie mai puțin gospodină încât cu greu îmi trece unul anume prin cap acum.

Mama a greșit multe în educația mea, dar prin povestea asta cu curăţenia exagerată, mi-a dat cea mai bună anti-lecţie!

Cred că atunci, de sărbătorile alea cu sarmale înjurate, mi-am spus că viața nu se rezuma la curățenie. Când m-am mutat cu soțul meu făceam ordine dacă era nevoie și curăţam odată pe săptămână. Era suficient pentru o camera de cămin studențesc. Pe urmă, în apartamentul cu două camera, la fel. A venit copilul și îmi făceam timp totuși și de curățenie, dar mai mult pentru a păstra în jurul micuţei un mediu fără praf, cât de cât. Mi se părea, însă, mai important să interacţionez cu ea decât să frec toate cele până leşin.

Soțul meu este un dezordonat și foarte repede, m-am învățat după el. Tot aşa cum tata s-a învăţat după mama cu ordinea. Eu am descoperit, însă, că nu e chiar nicio problemă daca îți lași un pantalon atârnat pe fotoliu, după ce vii obosit de undeva. Mi-am dat seama că atunci când îți e rău trebuie să te odihnești, nu să freci covorul, că atunci când ești obosit poți mânca și niște răcituri sau comanda acasă, că fericirea nu stă în cârpa de șters praful, ci mai degrabă într-un film nou apărut, că nu ai timp să citești o carte daca vei călca toate rufele azi, și că în general, universul face treaba lui de univers și atunci când tu vrei sa trăiești, nu să roboteşti!

Fii sinceră cu tine: cât la sută din vinetele alea pentru care te-ai focărit jumate de zi și ai mai făcut și mizerie în bucătărie, ai aruncat, pentru că nu mai mânca nimeni? Îți făceai pofta cu o caserola de 3 lei de la Mega. Delicioase, la fel ca ale tale, pe bune!

Praful se va așeza imediat pe orice ai șters până atunci, dar o carte citită sau un film bun  te va îmbogăți sufletește!

Perfecțiunea nu stă într-o bucătărie care lucește, nici într-un covor frecat până ți s-au încrețit mâinile și cu atât mai puțin în galbenul pai de pe perete.

Perfecțiunea stă în lucrarea lui Dumnezeu pe care trebuie să-ți faci timp să o admiri în fiecare clipă din viața ta: într-o rază de soare, în ochii copilului tău, pe buzele iubitului sau iubitei tale, într-o floare care a ieșit timidă în cel mai amărat ghiveci de pe balcon sau în capodopera pe care a scris-o un autor cu har. Faţă de toate acestea ești dator să trăiești altfel, decât cu cârpa în mână, altfel decât propunându-ți să fii perfectă.

Nu vei reuși oricum să fii cea mai bună versiune a ta, pentru că perfecționiștii nu sunt niciodată mulțumiți de nimic și o victorie le creează doar nevoia de mai mult.

Nu se termină pământul daca nu ești în stare sau nu vrei să calci azi, oricum ai un șifonier plin cu haine neîmbrăcate și nici dacă ai dezamăgit pe cineva. Dacă ai făcut tot ce a ținut de tine să-l mulțumești și tot nu ai reușit, iartă-te și mergi mai departe! Se pare că ai dat peste un alt perfecționist și deja combinația între voi doi îți va ieși prin ficat!

Deci, cum vrei să fii: perfectă sau fericită?

foto:Pixabay