La sfârșitul verii am luat-o pe urmele tinereții mele și copilăriei fiicei noastre. Am plecat câteva zile la Albena, stațiunea bulgară de la Marea Neagră, acolo unde ne-am dus copilul vară de vară, timp de cinci ani neîntrerupți, încă de când avea mai puţin de 3 ani. Pentru că era aproape de casă, dar nu era acasă, pentru că serviciile erau bune, plaja cu nisip foarte fin, intrarea lină in apă, parcuri verzi, pădure și în general, tot ce putea construi universul vacanţei perfecte pentru un copil și părinții lui.
Staţiunea asta plină de români a fost o preferinţă constantă chiar şi când fiica noastră a crescut şi am putut pleca mai departe de casă. Era ceva ce ne chema, ca dorul nebun de un loc cunoscut şi confortabil, un loc în care nu te poţi rătăci pentru că ştii fiecare bordură ieşită din trotuar, fiecare statuetă, băncuţă, grădină cu trandafiri.
Acum am stat patru zile și în fiecare loc am căutat în minte imagini cu micuţa cu păr scurt, pe care o alergam în tot restaurantul cu bolul cu mâncare, poate-poate reuşeam să îi dau ceva cât să îi ţină până la masa următoare.
Instinctiv, am căutat copilul blonduţ, tuns scurt pentru că făcea o alergie urâtă de la căldură pe pielea capului, vesel şi pus pe şotii, curios, copilul bun care nu se plângea de nimeni şi de nimic şi care îşi impunea punctul de vedere cu blândeţe, mai mult ca o preferinţă decât ca ceva ce ar fi vrut musai.
An după an, a avut aceleaşi preferinţe la mâncarea din restaurant, indiferent cât de multă şi diversă era, s-a uitat cu jind la standul de coafură pentru codiţe împletite în fel şi chip sfârşind prin a nu avea niciodată-la început pentru că avea părul prea scurt pentru ele şi pe urmă pentru a evita să o tragă cineva de fire în procesul de coafare, aceleaşi preferinţe la suvenire, mereu aceleaşi. A admirat an după an portretele pe care le făcea după poze un artist local şi de fiecare data mi-a arătat acelaşi căţel care privea semeţ din tablou.
Mi s-a strâns inima când am auzit aceleaşi melodii la clubul de animaţie pentru copii pentru că mi-am amintit cât de prietenoasă era copila mea, cum se integra perfect în orice grup de copii chiar dacă nu le ştia limba, cum lua cu blândeţe de mână fetiţe mai retrase pentru a le aduce lângă ea. ”Mami, pe fetiţă o cheamă Aloma! Ca pe îngheţată!” De fapt, o chema Aliona şi era o rusoaică de-o vârstă cu ea, după cum mi-a explicat mama ei.
La prima vedere, stațiunea a rămas împietrită in timp, dar butașii de trandafiri de pe faleza au îmbătrânit odată cu noi și poate și copacii cu frunzele lor pe care le văd în minte mereu galbene, deși am mers acolo atât în iunie cât și în septembrie la început.
La fel și umbrelele de soare, în aceleași culori ca atunci, încât nu ne-am putut întreba dacă nu cumva sunt aceleași și ne-au așteptat ca niste vechi cunoștințe sau au fost schimbate cu unele identice.
Parca și aerul este la fel în fiecare zona în care mergem: miros de smârcuri pe lângă pădure, de alge, peste și soare pe plaja sau de plante aromate pe drumul spre Balcic.
Au rămas toate la fel şi nu tocmai. Copila mea a crescut şi nu mai vrea să audă de Albena. De fapt nu mai vrea să audă de deplasări împreună cu noi şi prin casă ne întâlnim mai rar pentru că ea are treabă mai mult în camera ei, un loc în care trebuie să bat la uşă, desi e în casa noastră.
A început toamna vieţii noastre. Un sfârşit de august cu soare domol şi vânt aşezat, cu frunze încă verzi, dar pe alocuri îngălbenite, cu copil care nu mai este mic decât în sufletul nostru şi în poze, momente care au rămas în minte pentru totdeauna. Micuţa noastră nu avea stare pentru poze şi alerga de colo-colo ca un fluturaş. De aceea, mai peste tot e cuprinsă de braţele noastre ca într-un cocon protector, liniştitor.
Şi când mă gândesc că îmi doream să crească pentru a avea noi mai multă libertate…sau pentru ca ea să fie mai puţin fragilă şi grija mea de mamă să fie mai puţin acentuată. Am ratat momente care nu se vor mai întoarce niciodată şi parcă nu ne-am bucurat îndeajuns de mult. Anii au trecut ca într-o clipire şi nimeni nu ne-a avertizat să trăim clipa aia în care n-am fost poate cei mai buni părinţi pentru că eram tineri şi plini de fricile propiilor copilării, dar am făcut ceea ce am crezut noi că e mai bine pentru ea. Puteam mult mai mult şi mult mai bine, dar atât ne-am priceput atunci.
Toţi ne spunem înşelător că vom fi părinţi până la sfârşitul vieţii noastre, mereu acolo pentru copiii noştri. Realitatea este, însă, că avem la dispoziţie doar câţiva ani în care să ne dovedim variantele noastre cele mai bune de oameni pentru copiii noştri. Odată ce cresc şi devin independenţi, copiii noştri vor rămâne ai noştri doar în poze. Pentru că nu au fost niciodată ai noştri cu adevărat, ci noi am avut misiunea de a-i conduce pe drumul vieţii până când ei înşişi să îşi poată lua zborul. Singuri, ca toate fiinţele de pe pământ. Singuri, dar ştiind că doi oameni sau unul, în funcţie de norocul fiecăruia, undeva, îi iubeşte şi se roagă să le fie bine!
