Selectează o Pagină

 

Când văd oameni furioși și agitați, mi se face așa o milă…și asta chiar dacă furia lor este îndreptată spre mine. Le simt înverşunarea, dar înainte să mă enerveze, încerc compasiunea. E rău să nu fii bine cu tine și să-ți răsfrângi neputința asupra altora. Știu, pentru că în urma cu mulţi ani eram la fel. Înainte să pot sa iert, înainte să înțeleg lecțiile care mi s-au dat, înainte să mă iert și să merg mai departe.

Mă răzbunam pe copilul meu ridicând tonul sau în scris, devenind cea mai bună versiune de reporter care am fost vreodată. Mă luam atât de în serios și credeam că pot schimba ceva, încât eram tot timpul în ofensivă. Aş fi venit la muncă indiferent dacă eram bolnavă eu sau ai mei, crezând că fără mine munca în echipă ar fi avut de suferit. Făceam ceea ce uram la mama, pentru care elevii ei erau mai mult decât familia ei și nu pentru că i-ar fi iubit mai mult decât pe noi, ci pentru că își găsise sensul în viața și nu își mai dădea seama că noi ne simțim părăsiți. Era pasionată de munca ei și asta o devora. De atata înverșunare și luptă cu morile de vânt, m-am îmbolnăvit. Și ce să vezi? Oamenii se descurcau și fără mine, omenirea mergea înainte fără probleme. Era prima lecție, pe care însă, nu am învaţat-o, așa că s-a repetat. Mă hrăneam cu victorii pasagere, cu o toaletă publică închisă și redeschisă pentru că am sesizat asta într-un articol, cu oameni ajutați în diferite situații. Mereu am crezut că ăsta este sensul meu. Să ajut oameni, să produc schimbări. Mereu am crezut că acesta este scopul presei. Și m-am comportat că atare. La fel am procedat și cu prietenii și mă perpeleam gândindu-mă cum aş putea să-i ajut atunci când aveau o problema, ca și când ar fi trebuit să fiu salvarea tuturor. Pierdeam din vedere faptul că, de multe ori, ei îmi povesteau fără să îmi ceară ajutorul, ci mai mult pentru a se descarcă. Sufeream alături de ei și mă consumam. Am ținut-o așa mult și bine,  fără să înțeleg că mai mult decât orice trebuie să mă ajut pe mine, sa mă ascult, să mă schimb, să mă iubesc. Lecțiile se tot repetau, dar eu eram prea prinsă în încercarea de a salva lumea de ea însăși.

Dar la un moment dat s-a schimbat ceva. Timp de un an m-am chinuit cu o durere lombară care m-a făcut să îmi îndrept toată atenția spre mine, pentru că mă consuma, mă ardea pe interior. Nu mai aveam chef să ascult nimic și pe nimeni, dintr-odată problemele altora nu mai erau mai mari decât problema mea care îmi stătea ca un ghimpe în spate. Noaptea, când nu îmi mai găseam locul în pat sau pe lângă pat sau poate ziua când nu mă mai interesa pe cine mai saltă DNA-ul, mi-am dat seama cât de importantă eram pentru mine și pentru ai mei. Mi-am dat seama că tot zbuciumul acela din sufletul meu se dusese, fiind înlocuit de durerea persistentă din mijloc și din picior. Stând în pat și reflectând la întreaga mea existenţă, am început să înţeleg că nu pot iubi pe nimeni cu adevărat, daca nu începeam cu mine, că nu avea sens să trăiesc cu vini și regrete pentru că în timp plătisem pentru ele, că aveam prea puțină energie şi timp pentru a le consuma în prietenii toxice. M-am debarasat fără regrete de tot ce nu îmi plăcea și după ce m-am operat și m-am simțit salvată pentru o viață nouă, m-am focusat pe mine. Pe nevoile mele, pe dorinţele mele. De atunci, evit situațiile conflictuale pentru că ştiu că nu am energie și nici timp pentru ele, nu mă mai enervez când văd oameni agitați sau răi pentru că îi văd altfel decât ce lasă ei să se vadă: încă nu şi-au găsit drumul, încă nu sunt împăcaţi cu ei!

Acum ştiu că nu trebuie să mă afecteze starea lor, pentru că nu este a mea. Îmi pun scut între mine și ei și îi privesc cu înțelegere și compasiune. Dacă nu îi pot evita, îi privesc cu atenție și încerc să găsesc ceva frumos la ei. Ceva, orice, pe care să-l admir sincer şi le fac un compliment! Simt cum pentru câteva secunde au lăsat garda jos şi le este bine să audă ceva bun despre ei. Noi toţi vrem să fim văzuţi, admiraţi şi iubiţi. Preţ de câteva secunde, veninul dispare şi le pot supravieţui. Nu mă mai gândesc să-i ajut să schimbe ceva sau să îi sfătuiesc în vreun fel. Până la urmă, ei singuri trebuie să înţeleagă ce li se întâmplă, singuri trebuie să vadă că prin viaţă se poate trece şi altfel decât înverşunat! Ei trebuie să înceapă să ierte, să se ierte şi să se iubească!

foto: Raluca Eparu